Tocăniţă de cartofi cu cârnaţi de casă şi mămăliguţă, varianta epic level

Posted: 01/04/2013 in Gastro...logie
Etichete:, , ,

Uite că-mi iau inima-n dinţi şi-mi descarc sufletu’ în faţa voastră. Da, mărturisesc! Eu, bărbat român, am gătit. Oricât de surprinzător ar parea vă asigur ca minunea s-a întâmplat în realitate. Mai mult ţin să precizez că eram singur în bucatarie aşa că meritele îmi aparţin întru-totul.

Dacă v-am captat măcar puţin atenţia atunci vă rog să-mi daţi voie să detaliez.

Aşadar la noi acasă pentru că suntem o familie modernă suntem şi al naibii de ocupaţi deci timpul rezervat activităţilor de orice fel e raţionalizat mai ceva ca salamul cu soia pe vremea colhozurilor. Aici pot doar să-mi imaginez pentru că din fericire n-am apucat vremurile respective. Astea fiind datele problemei îmi propun eu zilele trecute să-mi uimesc familia cu o iniţiativa demnă de  Jamie Oliver adică să gătesc. Fericit nevoie mare de hotărârea luată mă gândeam cu emfază la “dish-ul” cu care îmi voi impresiona apropiaţii aşa ca aleg un fel maiestuos de mâncare din memorie şi mă pun pe treabă. Mărturisesc faptul că n-am avut curaj să (re)deschid cartea de bucate pentru că data trecută când am facut-o am ramas cu sechele grave, jumate din termenii folosiţi mi se păreau mai complicaţi ca acidul dezoxiribonucleic. Auzi, tăiaţi “julien” ceapa!? Da‘ “soldăţei” ce-are mă!? În fine, să depaşim momentul.

După cum vă spuneam aleg eu un fel principal de Oscar: tocăniţă de cartofi cu cârnaţi de casă. Şi mămăliguţă. Adică nu oricum, mă-nţelegeţi… Ştiam de la bunicile mele că nu trebuie multe ingrediente, nişte ceapă, câţiva cartofi, ceva apă şi nişte prafuri gen făina, sare, piper şi boia. A da, şi cârnaţi bineînţeles. Fel ţăranesc fără multe şanse de eşec, câştig la sigur, gândesc eu.

Cu ce să-ncep? Cu ceapa clar! Pufneşte bucătarul din mine. Zis şi făcut. Scot eu nişte ceapa şi-ncep a curăţa. Una, două, trei or fi de-ajuns? Erau ele cam măricele da’ ştiţi cum e, dacă nu rămâne înseamnă că nu-i destul. Hai s-o toc. Pac, pac, pac de trei ori cu cuţitul, zbang zece lacrimi şi gata ceapa mea, dovedită, marunţită. “Ce faci Pui acolo? Stroganoff?” soţia mea zâmbind în trecere prin dreptul bucătăriei. Îi arunc o privire tulbure ajutat fiind de ceapa proaspăt tăiată. Stroganoff!? A, ok, un fel de “julien”.  Nu răspund la provocări şi-mi continui questul. Circumspect, schimb totuşi cratiţa cu una mai mare. Cartofii. Îmi amintesc cum se topeau în gură pe vremea copilăriei mele când în vacanţe fiind eram iarna la bunici. Mmm… gustul acela inconfundabil de… Wake up! Ok, ok. Cartofii la curăţat. Ăştia au mers rapid şi fără traume chiar şi la mărunţit. Poate prea mărunţit dar rămâne între noi. Problema era că trebuiau neaparat să fie mai mulţi decât ceapa altfel n-ar mai fi fost tocăniţă de cartofi. Bun, luăm altă cratiţă, cea mai mare. Îmi înăbuş îngrijorarea şi continui. Eviscerez învelişul cârnaţilor de conţinutul delicios şi-l păstrez doar pe acesta din urmă, tăindu-l cu măiestrie în bucăţi. Miros, nu erau afumaţi. Cu calmul unuia trecut prin multe astfel de încercări bucătăţesc rapid aproximativ 37,2876214 grame de slăninuţă afumată, scot la îndemâna “prafurile” şi mă pregătesc pentru “prepararea termică” (asta-i din cartea de bucate de când am deschis-o data trecută).

Mă asigur ca toate-s tocate, ceapa, cartofii, cîrnaţii si toate-s la îndemână.

Uleiul încins, arunc ceapa peste el. Mmm … miresme, lacrimi, agonie şi extaz, încredere zdruncinată dar drum fără întoarcere. După două minute cât un secol fiecare arunc înăuntru cărnaţii bucăţi. Treaba se mai potoleşte şi am timp de un gând: cum naiba fac femeile chestia asta fără să le tremure picioarele, transpire cinci maieuri şi…? Gându-mi este curmat brusc, boiaua, foc mic, cartofii. Pescuiesc rapid cartofii întregi din cratiţă şi-i despic în cinşpe cu ciudă. Ăştia cum naiba au scăpat!? Mai mestec eu de trei ori şi jap cu apa peste toate câte erau deja în cratiţă. Sfârâielile încetează, pulsul îmi revine la normal şi aerul respirat pe nas îmi ajunge din nou. Rotesc aproape învins privirea prin bucătărie simţind din plin trăirile răzeşilor lui Ştefan cel Mare la trecerea tătarilor. Hai că se poate, până fierb molcom toate astea e timp, îmi zic făcîndu-mi curaj. Strâng coji, arunc resturi, şterg totul termin fix la ţanc. Adică un pic după ţanc pentru că minunaţii mei cartofi fiind cam mărunţiţi de felul lor au ales să se fărâme un pic. Mă ia din nou cu tremurici la gândul că trebuie să fac rapid treaba aia cu făina desfăcută şi laptele pâna nu se mămăligesc complet cartofii.  Nu mai ştiu câtă făină am pus, vreo … nişte linguri, sau cât lapte a trebuit să folosesc  ca să desfac făina. Cert este că pe cel care mi-a rămas în cutie din litrul tocmai desfăcut l-am pus în cratiţă ca să subţiez tocăniţa.

Adaug piper “un vârf de cuţit”, amestec, trag, de pe foc şi gust cu teamă. M-am fript de mi-au dat lacrimile mai ceva ca la faza cu ceapa de mi-a amorţit limba şi n-am mai simţit nimic. Adaug totuşi “un praf de sare” aşa de control. În caz că mă vedea cineva trebuia să las impresia că ştiu ce fac, nu? Linişte şi pace, nu mă vedea nimeni.

Mămăliguţa, mai trebuia să fac mămăliguţa! Soarele şi maica ei de mămăligă! Sufletu plângea în mine implorând milă da’ io nu şi nu, până la capăt, totul sau nimic. Înşfac rapid o oală potrivită, cea albă mi se parea mie numai bună. Măsor cu nonşalanţă trei căni de apă apoi golesc oala, parcă era prea nu-ştiu-cum cana. Iau altă cană şi măsor din nou trei căni de apă. Golesc bineânţeles iar oala şi iau una mai mare. La un moment dat ajung cu o oală cu o anumită cantitate de apă pe foc. Privesc cu hotărâre înăuntrul ei gândindu-mă la ce trebuie să adaug. Sare, rapid sare, „două vârfuri de cuţit”. Aştept apoi cuminte să fiarbă şi încep a pune „o ploaie de făină aurie grisată”. Repede ceva de mestecat! Smulg telul din locul lui şi ignor superior zdrăngănitul din spatele uşii dulăpiorului. Amestec cu hotărâre şi aştept să se învârtoşeze mândria naţională. Ei aş, n-avea din ce, prea puţină făină. Adaug făină, fierb şi amestec. Adaug apă şi amestec apoi iar făină şi iar apă… Al naibii treabă mămăliga asta, nici cum nu voia să se potrivească. Cumva, cândva am nimerit-o.

Pun farfuriile pe masă şi răstorn oala cu mămăligă lângă platoul destinat. Suspin adânc, iau o lingură şi strâng conştiincios mămăliguţa de pe masă. Umplu celelalte farfurii cu tocăniţă şi-i chem pe toţi: e gata masa! Am lacrimi în ochi, habar n-am de ce … 🙂

Cam asta a fost tocăniţa de cartofi cu cârnaţi de casă şi mămăliguţă. Epic…

_

Anunțuri
Comentarii
  1. Am lăsat să treca puţin timp de la momentul îndeaproape descris mai devreme cu speranţa împlinită de altfel că nimeni nu va păţi nimic rău consumând minunăţia pregătită de mine până să vă aduc la cunoştinţă un prim feedback. Spre bucuria mea n-a fost nevoie să sun la 112 şi să chem salvarea. Nici poliţia n-a venit cu mandat de arestare. Dovada? Scriu pe blog. Am scăpat nearestat, de data asta :). Dacă nu mă credeţi gândiţi-vă puţin, doar Adrian Năstase putea scrie din închisoare pe blogul personal iar eu nu-s şi nici n-oi fi vreodată de talia lui. Iar aici nu mă refer la centimetrii pe care-i măsoară prinprejurul burţii.
    Mă văd aşadar din nou nevoit să fac o mărturisire. Deşi nu mai aveam nici un fel de aşteptare sau mai bine zis nici nu mai îndrăzneam să am vreun fel de speranţă că cineva va rosti vreo vorbă de mângâiere vis-a-vis de eforturile mele cu adevărat prometeice (m-aş fi mulţumit ca măcar ăia micii să nu ceară altceva de mâncare), vreun îndemn de încurajare, ceva, orice, masa pregătită a avut parte de „recenzii” acceptabile înspre bune şi-am să vă dau câteva exemple:
    Pentru început îmi îndrept fără curaj ochii, ambii, spre scumpa mea soţie aşteptând să cadă necruţător sabia lui Damocles şi întrebând, mă rog, mai mult bolborosind cu speranţa ca nu va auzi nimic: „cum e? e bună?”. Absentă îmi răspunde fără vreun chef de conversaţie ceva de genul: „mmm? ai zis ceva?”. Bineânţeles că am zis, doar că n-avea cum sa audă atât de încet şi-ncurcat întrebasem. Îmi fac curaj şi-ntreb din nou. De data asta, pe fază fiind îmi răspunde cu un: „mmmda, e ok”. OMG! „mmmda, e ok”!!! ??? Jamie scumpule, Olliver tată să veniţi împreună să vă învăţ cum se face. Înţelegeam însfârşit versul „ridică-mă la cer”!!! Îşi ridică ochii din farfurie şi mă priveşte drept in faţă plină de compasiune. O compasiune de-aia caldă de ar fi putut topi calota polară atât de brusc încât pinguinii ar fi ajuns luaţi de val pâna la polul nord. Probabil ca pe faţa mea se citea deznădejdea tuturor vrăjitoarelor arse pe rug în evul mediu, a tuturor laolaltă în acelaşi timp pentru că imediat şi pe nerasuflate adaugă: „te tachinez şi eu un pic, e delicioasă”. WHAT ! ! ! Nu-mi venea să cred şi până să apuc să-mi revin din buimăceala îmi dă tandru un pupic pe obraz. Aaaa… Ce ştitţi voi cât valorează un pupic de-ăsta!? Doar bărbaţii însuraţi îi cunosc valoarea :).
    Atmosfera se destinde şi toată lumea mănâncă de parcă ar fi o masă ca oricare alta. Încep sa aud chicotelile celor mici, de fapt realizez doar acum că o ţineau într-o chicoteală continuă de când s-au aşezat la masă. N-aveu ei nici o apăsare, săracii le era o foame de cred ca ar fi rămas Scufiţa fără lupul din poveste dacă nu i-aş fi chemat la masă. Aşa că prind curaj, mă îndrept spre ei şi întreb, verdictul era deja stabilit :), tare şi răspicat de data asta: „ e? cum e, vă place?!”. „Daaaaaa!” îmi răspund ei pe o singură voce cu inocenţa vârstei. Dar…aici, în acel moment s-a petrecut ceva nefast, un declic, oi fi insultat vreun zeu al gastronomiei dacă o fi existând vreunul, ceva, nu ştiu ce m-a împins de la spate. O mână nefastă a sorţii m-a îndemnat să plusez cu inconştienţa noviceului: „să mai facă tati?”. Răspunsul veni fără variante de interpretare, sec: „nu”. Înghit …cu greu şi-mi văd de farfurie, „ticăloşi mici şi nerecunoscători…”

    Cam aşa a fost :).

  2. Anca Eros spune:

    🙂
    acesta este doar inceputul, stii?
    este o conspiratie: femeile…da, ele, femeile, …, va pacalesc (in mod voit, se intelege).
    primul ‘dish’ e exceptional, delicios, al doilea …bun, al treilea …se poate manca, al patrulea….ce?!?!?! vin acasa de la job si tu nu ai terminat cina? noi ce mancam acum?
    🙂

  3. Ovidiu Roman spune:

    Intr-adevar epic :))) Nu credeam ca o tocanita de cartofi cu carnati si mamaliga ma va face sa rad cu atata pofta:))
    La cat mai multe astfel de postari!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s