Cine râde la urmă …

Posted: 12/04/2013 in Liber alese
Etichete:, , , ,

Cunoasteti cu siguranta expresia « a ride ca prostu’ » mai ales in forma ei populara, adica adresata altuia cu o buna doza de superioritate-n glas si o adiere perversa de blindete compatimitoare umoristo-sarcastica, « rizi ca prostu’ ba ». Am fost cu totii in repetate rinduri la ambele capete ale expresiei. Uneori ne uitam la ea cu ochi mari, candizi cum se indreapta spre noi crispindu-ne risul in rinjet iar alteori ii admiram atotcunoscatori « derrier-ul » asteptindu-i impactul sec de fruntea celuilalt. Acu’ depinde de sansa fiecaruia cum a degustat-o mai des :).

Dar intr-un moment de profunda neinspiratie m-am autoerijat zilele trecute in ipostaza foarte automagulitoare de ai admira « derrier-ul » adresind-o unor personaje dintr-o serie de fotografii evocind familii din diverse tari de la cele mai bogate inspre cele mai sarace cu ce si cit maninca fiecare intr-o saptamina cu citi membri are fiecare adresindu-le-o sub forma « ce naiba rid ba astia ca prostii !? » celor dinspre subsolul clasamentului. Dupa minute bune de cascat ochii la monitor tot uitindu-ma la pozele alea brusc gura mi s-a uscat, m-au luat transpiratiile reci, ma pocnise revelatia… « Rizi ca prostu’ ba ! » e nascuta din invidie. Da, da invidie in forma ei cea mai pura si rautacioasa.

Nu reuseam sa inteleg de ce, vai de viata lor, aia saraci lipiti pamintului rideau cu gura pina la urechi. Oameni care pentru o saptamina aveau un sfert de sac de ceva boabe total necunoscute mie asezonate cu citeva manunchiuri de ierburi uscate pe post de mirodenii rideau cu gura pina la urechi in pozele de pe ecranul meu… Stupoare, imi ingheta creierul numai uitindu-ma la ei. De ce rid astia atit de bine frate !? Ma tot intrebam derulind lista pozelor in sus si-n jos. O fi de la ierburi ii ironizam eu superior.

Am inceput apoi usor, usor sa observ diferentele din fotografii. Cu cit oamenii traiau mai simplu cu atit zimbetul era mai mare. Mai curat. Fetele le erau luminate de o fericire interioara nedisimulata. De ce ? Ce-i facea atit de fericiti ? Bucuria fotografiatului ? Poate pe copii. Dar in fotografii erau si batrini iar zimbetul lor stirb era la fel de fericit ca al marunteilor de citiva ani. Toate astea intr-un contrast izbitor cu personajele fotografiate inconjurate de bunastare. Observam cu amuzament pozitia unei doamne sprijinita lasciv de blatul mobilei de bucatarie zimbind concupiscent si atit de calculat incit puteai sa-ti imaginezi cum doreste sa-si scoata in avidenta doar un sfert din caninul drept si sa-l ascunda pe cel sting care este rasucit putin din cauza ca molarul superior nu s-a aliniat perfect linga premolarul aferent… Mai jos o tinara adolescenta incerca cu succes sa-si evidentieze bustul pretios alaturi de fratele ei, probabil, aflat intr-o pozitie cel putin stranie pentru mine, pelvisul fiindu-i puternic impins inainte. Daca n-ar fi fost grotesc aproape ca l-as fi invidiat pentru mobilitatea de care da dovada alaturat fiind tatal lui asupra caruia calvitia isi lasase profund amprenta iar zimbetul formal era mai mult trist si obosit decit implinit. Apoi un domn cu miinile ingrucisate la piept, umarul sting usor coborit privindu-ne gales pe sub sprincene. Da, se vede ca mergi la sala si inca o data da, se vede ca blonda agatata de umarul tau drept are valente de fotomodel. Cei doi copilasi nu stiu ce cauta in poza voastra, poate sint dintr-o casatorie anterioara… Ajung din nou la fotografiile cu zimbete fericite si ma frapeaza uniformitatea zimbetelor. Toate exprima acelasi lucru indiferent ca sint zimbete de copii cu obrajii imbujorati de frig sau sint ale unor femei a caror virsta o ghicesti cu greu din cauza vintului sau soarelui, cine mai stie, care le-a brazdat fata sau daca sint zimbete de batrini cu gura stirba sau barbati in putere. Toate-s fericite, curate, implinite. Oamenii stau asezati in jurul a ceea ce-i va hrani, unii pe scaune altii cu picioarele incrucisate sub ei. Probabil dupa obiceiul zonei fiecaruia. Oricum nu poti sa spui nimic mai mult despre pozitia lor, doar ca stau asezati, nu disimuleaza nimic, nimic nu-i in plus, nu-i fortat. Razbatea incredibil de multa umanitate din zimbetele lor.

Incercam zadarnic stiind deja ca eu sint cel care a dat cu bita-n balta sa dreg busuiocul spunindu-mi ca de-aia trebuie sa fie atit de fericiti ca n-au nici o grija. N-au o slujba la care trebuie sa ajunga la fix sau inainte de fix si sa plece cind se-ntuneca. N-au curent, apa, gaz care trebuie achitate in fiecare luna. N-au nici o factura de platit. Ma gindeam rizind superior : ca sa aiba factura de mobil de achitat ar trebui sa aiba mai intii un mobil dac-or sti ce-i ala :). Dar risetu-mi capata un gust amar. Ba da au o griji si ei. Cel putin una dintre ele majora si care cred ca se poate rezuma la ceva de genul asta « fara papa, atunci pa, pa ! ». Ramii in viata ! Grija lor constanta si permanenta. Foamea. Fizica, acuta, prezenta, pindind de la coltul sortii cu tot ce implica ea, cu toate consecintele ei meschine. Daca as avea-o si eu !? Brusc toate celelalte griji au devenit irelevante. M-am cam crispat, recunosc. Totusi pe fetele lor nu se putea citi frica sau spaima ci doar bucurie si frumusete umana. O incredere de nezdruncinat, optimism calm provenit din ceva ce stii sigur ca asa este si asa va fi se putea citi pe fetele lor. Trebuie, gindesc eu, o liniste interioara de invidiat sa traiesti constant sub amenintarea consecintelor unei astfel de griji si totusi sa treci usor peste asta si sa-ti etalezi umanitatea atit de natural. Imi vine-n minte ce incercau celelalte personaje sa etaleze. Dintr-o data regret disparitia selectiei naturale.

Hm, oare asta sa fie !? In societatile noastre « evoluate » ai dreptul sa fi cit de prost iti permite propria delasare. Nu te maninca lupul, leul sau vreo alta jivina, in cel mai rau caz n-ai bani de mall. Pe cind in celelalte societati, « involuate » ti-o cam furi daca e sa ma exprim direct. Te-ai zgiriat, te-ai infectat, nu stii ce sa faci iar urmatorul spital nu numai ca e la cinci sute de kilometrii distanta dar mai e si in alta tara atunci ai o problema, majora… Ce speram noi sa implinim in durata vietii noastre si ce spera ei sa implineasca ? Viata noastra, cu tot ce presupune ea, n-ar trebui sa ne poata sterge optimismul din incredere. Si la drept vorbind, nici nu poate doar noi o lasam sa faca asta.

Grijile noastre, ale tuturor, sint diferite. Unele sint reale iar pe altele ni le inventam singuri. Ce n-as da sa stiu zimbi, cu toate grijile mele, ca ei… Rid eu ca prostu’ plin de invidie pe optimismul lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s