Arhivă pentru Mai, 2013

Portrait of Transylvanian Romanian politician ...

Portrait of Transylvanian Romanian politician Alexandru Vaida Voevod in late 1918. (Photo credit: Wikipedia)

 

Ce m-a apucat!? Explicaţii aici.

Wikipedia mi se pare cea mai la îndemână sursă neutră şi credibilă de informaţii pentru a căuta date despre aproape orice.

Sau poate tocmai neutralitatea poate ridica suspiciuni… hm.

Până o să ma lămuresc cum stă treaba vă prezint link-ul despre Alexandru Vaida Voievod de la Wikipedia. Click aici.

Interesant este că se face referire la „regimul autoritar al lui Carol al II-lea” :). N-aş fi zis că mult prea corecta şi onorabila noastră monarhie a guvernat şi astfel…

Anunțuri
Română: Gorunul lui Avram Iancu de la Tebea

Română: Gorunul lui Avram Iancu de la Tebea (Photo credit: Wikipedia)

Mă uitam zilele trecute la televizor într-unul din puţinele momente când fac asta şi nimeresc peste un oarecare jurnal de ştiri. Subiectul prezentat: cea mai mare procesiune din estul Europei! Uaaau! Ia hai să vedem ce şi cum.

Mă lamuresc repede că e vorba de o procesiune religioasă, nu-ş de ce naiba m-am gândit eu că ar putea fi de altă natură dacă tot e cea mai mare procesiune şi deja mă aşteptam să văd îmbulzeală mare la pupat de moaşte sacre sau la vreun strop de apă sfinţită când ochiii-mi cad pe o coloană frumos ordonată înşirată de-a lungul stăzii mărşăluind cuminte cu steaguri şi alte cele. Hmm… what the …? Prezentatoare pe care îmi dau seama că o ignorasem total încercarea mea de a înţelege cît mai mult din ceea ce văd rosteşte numele „Ciuc” care instant se suprapune peste steagul tricolor din imagine… roşu, alb şi bineânţeles verde. Recunosc, mi-a fost ciudă. M-am gândit sincer cu admiraţie amestecată cu regret că printre noi românii nu ştiu câţi ar fi putut duce cu atât de multă mândrie steagul propriei naţii. Am vrut iniţial să scriu „propriei ţări” dar mi-am dat seama la timp că e foarte posibil ca tricolorul ţării lui să fie cu albastru şi galben pe lângă roşu… Avea după cum ziceam, un fel de mândrie sfidătoare nu ştiu cum să spun… trebuia admirată. Îmi mai veneau în minte şi imaginile primite anul trecut in preajma Paştelor când o  mulţime aranjată frumos pe două rânduri cu coşurile pline de merinde aşezate cuminte pe trotuar aştepta răbdătoare apariţia preotului şi sfinţirea bucatelor. La noi n-ai fi văzut aşa ceva…

Nu ştiu cum, poate faţa mi s-a-ntunecat de regret comparând mental cele doua feluri de manifestări, cel pe care-l aveam deja in minte cu mulţimea înbulzindu-se pe de-o parte în timp ce de cealaltă parte guverna ordinea când tatăl meu parcă citindu-mi gândurile privind împreună cu mine imaginile cu mândrul stegar începe a-mi povesti o întâmplare din şcoala vremurilor când Transilvania era cedată…

Lelea cutare, mi-a zis numele dar n-aş vrea să i-l spun fără să o-ntreb înainte, la şcoala în Cojocna fiind în vremurile acelea tulburi desenase pe ultima pagină a caietului un steag tricolor. Un tricolor românesc. Învăţătoarea văzând a chemat jandarmii. În acea epocă în zonă jandarmi unguri erau din aceia cu pană, hortyşti. I-au tras fetei la şuturi în fund până s-a scăpat biata „toate alea”  pe ea în faţa tuturor. Atât a zis tata după care s-a ridicat şi-a plecat în bucătărie…

Eu am rămas mut. Pe stegarul ăsta n-o să-l pocnească nimeni asta-i sigur. E protejat de poliţia română şi toată lumea îi respectă dreptul lui minoritar. Aşa şi trebuie să fie doar că acelaşi respect trebuie OBLIGATORIU întors şi înspre cel care ţi-l acordă.

Dar de la cine aştept eu respect!?

O vorbă veche spune că de la cap se-mpute peştele. Mă gîndesc acum cu sângele fierbându-mi prin vene la „viteazul” Attila care şi-a asasinat propriul frate pentru a ajunge la putere, mare erou, mare caracter. Mă gândesc la Gheorghe Doja, unul de-al lor de altfel, omorât în chinuri groaznice apoi sfârtecat în bucăţi. Căpitanii şi apropiaţii ce l-au urmat au fost obligaţi să le mănânce… Vă gândiţi că asta a fost demult, că lumea a evolut şi s-a schimbat? Atunci vă zic doar Ip, Trăznea şi Moisei. Vă gândiţi că şi asta a fost demult? Vă mai zic doar atât, Cofariu e român! Până şi asta vi se pare demult? Căutaţi pe google numele ăsta: Florin Cosmin Marinescu. Sau şi mai bine pe al Sabinei Elena…

Am stat multă vreme să cântăresc dacă să scriu toate astea sau nu, aş putea leza mulţi, foarte mulţi oameni buni care nu merită asta şi care n-au nicio vină.

Acum dupa ce am recitit totul şi retrăit în memorie toate sunt convins că stegarul pomenit n-ar avea astfel de frământări.

Da, suntem dezordonaţi! Da, ne îmbulzim când se dă ceva gratis!  Da, avem o groază de alte defecte dar niciunul din conducătorii noştrii din trecut nu e admirat pentru că şi-a omorât fratele iar Vlad Dracul deşi-i trăgea în ţeapă nu-i punea şi la fript, ciorile probabil n-ar fi apreciat. În plus n-am văzut nicio ştire cu vreun steag roşu, alb şi verde incendiat în plină stradă ca şi imaginea lui Avram Iancu! Avram Iancu ce a fost trădat tocmai de aceia pe care i-a ajutat să se elibereze…

Astea fiind spuse, doar ăstora dintre voi care nu ştiţi ce-i respectul vă adresez sincere urări de paşte cu referiri directe la maicile voastre!

 

De zile bune cade peste Românica noastra dragă o ploaie de o constanţă mocănească, ai zice că suntem în emisfera sudică şi-n luna mai ar trebui să se-ngălbenească şi-apoi să cadă frunzele. Ce pot spune… e un sfârşit de primăvară tomnatică 🙂. Cel puţin aşa-i în Napoca noastră străveche.

Ploaia şi umezeala au scos însă din garderoba doamnelor şi domnişoarelor accesorii neaşteptate dând naştere, cel puţin pentru mine, unui spectacol tragi-comic frate geamăn cu grotescul. Te-ai aştepta judecând după deschiderea uimitoare şi avalanşa de informaţii noi disponibile cu atât de multă uşurinţă unui atât de mare număr de oameni ca lucrurile bune şi frumoase apărute în vreun colţ de lume să fie rapid adoptate şi adaptate localului încât să poţi trăi cu impresia originalităţii chiar dacă e clar şi evident pentru toată lumea că fiecare domnişoară de pe stradă e abonată la „letărniuzurile” de la Versace, Kevin Klein şi la toţi ceilalţi asemeni lor.

Atât doar că în loc să ai impresia că citeşti o traducere reuşită a vreunui roman care-nnobilează originalul cu particularităţi locale te trezeşti că ai în faţa ochilor un plagiat jalnic.

Observ fără să vreau cum umila cizmă de „gumă” pe care tatabun o purta cu nedisimulată repulsie în incursiunile repetate pe care era nevoit să le facă înspre grajdul şi cocina ţărănească din propria-i ogradă a ajuns accesoriu de mare preţ şi de mare apreciere stilistică. Stupoare maximă pentru mine. Da, am văzut şi eu poze din Veneţia în care cu mic cu mare femei şi bărbaţi deopotrivă purtau cizme de cauciuc. Baiu-i că acolo apa era de-un metru. Pe trotuar că străzi n-au. Intrase-n magazine, inunda-se restaurantele şi terasele. Ghinionul lor şi-al nostru că un oraş atât de special se scufundă încetul cu încetul şi se va distruge mai curând decât ne-am dori. De voie de nevoie oamenii şi-au pus cizmele de cauciuc şi merg mai departe cum pot sperând ca furtuna din larg să-şi retragă cât mai curând apele.

Aici, în urbea mea natala Someşul e îmblânzit la Tarniţa-n baraj iar de plouă prea tare atunci „să scură tăt, tăt la canal” iar ţărm la vreo mare ultima dată când am verificat n-aveam. Atunci oameni buni, de ce naiba vă-ncălţaţi cu cizme de gumă şi „drapelaţi” prin centru? De ce pe lângă asta mai aveţi şi iluzia unui outfit reuşit!? Veneţienii, bieţii de ei, n-au încotro, acolo stau şi-atunci fac şi ei ce pot mai bine da’ pe noi ce ne-a apucat!? De ce, bat-o vina, s-ar încălţa cineva, aşa cum am văzut zilele trecute pe stradă, cu cizme de călărie din cauciuc!? Păi alea n-ar fi mai bune pentru grăjdari să fie şi ei în trenduri când sunt la servici? Că bietul animal tot animal rămâne oricât de nobil ar fi calul.  I-aş înţelege şi pe jochei dacă le-ar purta, norocul le-ar putea surâde din padocuri. O justificare ar fi. Da’ pe stradă!? De ce pe stradă în buricu’ târgului …?

Să zicem, doar să zicem că poate cizmarii gumaţi au avantajul că nu se vor uda la picioare. Cel puţin dinspre exterior înspre interior. Dar atunci balerinii perforaţi din cauciuco-silicon transparent ce rol au!?

 

A map of Europe showing how many times each co...

A map of Europe showing how many times each country has won the Eurovision Song Contest (Photo credit: Wikipedia)

 

A trecut şi acest Eurovision la fel ca şi aproape toate celelalte fără vreun rezultat notabil pentru România. Ne-am obişnuit deja şi nu cred că mai poate surprinde pe cineva asta. Poate doar pe acei care chiar cred că votul lor contează şi în continuare sunt convinşi că Eurovision-ul e un concurs muzical-artistic.

De-a lungul anilor în ediţiile trecute am trimis acolo pentru a ne reprezenta artişti foarte diferiţi aparţinând mai multor genuri muzicale. Unii mai carismatici alţii mai „vocali”, unii mai apreciaţi alţii mai contestaţi iar alţii mai ghinionişti ignoraţi complet. De la Dida Drăgan care, dacă nu mă înşel a participat pentru prima dată ca invitată (sau o fi fost la vreun San Remo!? ), Holograf, Monica Anghel, Marcel Pavel, Luminiţa Anghel, Trăistariu, Elena ex Mandinga şi alţii pe care nu mi-i mai amintesc şi mi-e prea lene să dau „un sărci pe gugăl” până la ultimul reprezentant al nostru Cezar Ouatu aproape toţi au fost trataţi la fel după întoarcerea în ţară. Adică luaţi la mişto, desconsideraţi. Chiar şi cei care au avut un succes notabil au fost „atinşi” de această „palmă a Fatimei” tămăduitoare de mişto răutăcios şi de cele mai multe ori de prost gust. Dacă n-au ocupat un loc pe podium tre’ să facem mişto de ei pen’ că ne-au făcut de cacao iar dacă totuşi s-au clasat sus în clasament tre’ să facem mişto de ei ca să nu li se urce la cap. N-au cum scăpa, dacă tot i-a împins nevoia să facă ceva pentru noi toţi, pentru patria mumă atunci n-au decât să suporte consecinţele! Cred că-i o trăsătură genetică rămasă necorectată a naţiei noastre, aceea de a distruge pe oricine rupe rândurile şi iese în faţă.

Nici Cezar Ouatu n-a fost scutit te tot acest tratament „onorabil”. Bineînţeles, înainte de concurs miştocarii „cântau” muuuult mai pianno (dacă totuşi ăsta se clasează bine!? gândeau, era prea ciudată apariţia lui în contextul dat) abia după au devenit vocali, muuult mai vocali ghidându-se după principiul „ştiu că nu cânt bine da’ uite cât de tare pot zbiera”.

Mărturisesc, nu-mi place genul abordat de Cezar, nu-mi place stilul şi combinaţia de genuri muzicale. E dreptul meu să nu-mi placă. Asta nu-mi dă însă dreptul să spun că Cezar a cântat prost, n-am cunoştinţele  necesare pentru a-l putea aprecia. De curiozitate doar căutaţi câteva informaţii despre el şi pregătirea lui. Veţi fi surprinşi. Cu toate astea văd deja circulând pe net bancuri şi miştocării de tot felul despre el şi prestaţia lui. Mă umple de repugnă, ca să-l citez pe Oreste. Aşa că simt nevoia de a le adresa câteva de la obraz ăstor miştocari de profesie şi bulangii prin devenire.

Nu vă place? Perfect! Nu v-a pus însă nimeni pistolul la tâmplă cerându-vă să aplaudaţi frenetic aşa cum erau taţii şi mamele vostre obligaţi să facă la „Cântarea României” deşi personal cred că eraţi şi voi pe-acolo în primul rând chiar ahtiaţi s-o vedeţi pe Tovarăşa poate, poate vă mângâie pe cap… Nu vă place asta e şi gata. Înainte de a împroşca umilitor cu noroi în cineva aveţi bunul simţ şi puneţi-vă „neşte ’ntrebări”:

          Voi aţi fi cântat mai bine? Voi aţi fi reuşit mai mult?

Nu mai sus de sandale! a exclamat un pictor antic.

_

                Ortodox sau neortodox, creştin sau păgân, musulman sau infidel, budist, taoist, confucianist, hindus… noroc că au ales părinţii tăi pentru tine ce să fi tu când vei fi mare altfel ai fi pus într-o reală dificultate. Oricum oricare dintre cele enumerate sau nu anterior ai avut (ne)şansa să fi ales altcineva pentru tine îţi este asigurată calea spre nemurire, spre viaţa veşnică. Aşa că dacă nu te preocupă prea mult treaba asta poţi sta liniştit, doar dă din mâini şi fă ca ceilalţi. Unele căi te duc spre o viaţă nouă rematerializat sub forma unui maharajah dacă ai fost suficient de demn în viaţa anterioară sau sub forma cine ştie cărei jivine dacă ai fost un păcătos nepăsător de cele sfinte. Altele îţi promit o viaţă veşnică însoţit de vreo şaptezeci şi ceva de fecioare dacă ai fost vrednic… sau vei fi vrednic… Asta nu ştiu de ce am impresia că nu este neapărat o recompensă, gândiţi-vă numai că ar trebui să mergeţi cu fiecare la shopping, nimic altceva, doar la shopping… Buuun.

                Ce te faci însă dacă descoperi că ceea ce au ales părinţii tăi pentru tine pe vremea când erai un ghemotoc plângăcios nu se prea potriveşte cu propria părere de acum despre lumea din jurul tău!? Normal ar fi să-ţi alegi propriul drum în deplină libertate şi siguranţă, ceilalţi îţi vor respecta alegerea. Simplu!? Nu prea.

                Orice alegere ai face te trezeşti că celelalte religii te condamnă la moartea veşnică în focurile ghenei. Adică te freacă ăla micu’ şi negru cu smoală pe şale. La nesfârşit. Cred că după o vreme poate deveni foarte plictisitor. Aşadar să ne lămurim, de o parte ai un singur drum spre nemurire iar de cealaltă parte ai „n” drumuri spre ăla micu’ şi negru. Care-i drumul bun?

                Dacă apelăm la statistică cred că mai tare ne încurcăm. Musulmanii-s mulţi ca naiba, hindu-s de cînd lumea, creştinii-s ceva mai noi da’ împărţiţi într-o mie de bucăţele. Toţi însă sunt absolut convinşi că adevărul absolut e în palmele lor…

                Nu-ncercaţi să găsiţi virtuoşi spre o mai bună lămurire, veţi eşua regretabil. Nu din cauză că nu veţi găsi ci tocmai dimpotrivă, pentru că fiecare drum are virtuoşii lui. Unii sunt atât de virtuoşi încât de generaţii întregi conducătorul spiritual al unei întregi naţii se materializează în aceeaşi familie sub forma unui ochelarist cu sutană roş-portocalie. Asta de vreo câteva sute de ani… Da, ştiu fiecare personaj virtuos are meritele lui şi nu mi-am propus să le minimalizez valoarea, să le-o neg în vreun fel sau cu atât mai mult nu mi-am propus să-i desconsider. Mi-s egali în ce mă priveşte pe mine. Toţi aceşti virtuoşi au valoarea pe care cineva doreşte să le-o dea, importanţa pe care cineva e dispus să le-o atribuie. Baiu-i când aceşti nobili virtuoşi încep să se măsoare-ntre ei sau când „fanii” unuia sau altuia încep să-şi compare modelele între ele. Spectacolul e de mare excepţie…

                În momentul ăsta aş zice un banc, oricum viaţa noastră „modernistă” e o poveste de râsul curcilor.

                Cică într-un sat de creştini de la capătul lumii trăia un singur evreu şi cum n-avea el sinagogă se ducea la biserică împreună cu ceilalţi şi azi aşa mâine aşa până când evreul nostru hotărăşte să se boteze şi el creştin. Fericire mare în sat, preotul scoate căldarea cu apă şi-l botează pe Iţic al nostru-n Ion. Toate bune şi frumoase numai că-n postul paştelui din bucătaria proaspătului Ion se revărsa pe toate uliţele satului un înnebunitor miros de friptură. Se adună vecinii şi-l chestionează pe-npricinat încercând să afle ce găteşte. Ăsta zice că fierbe mazăre. Stupoare-ntre săteni care-l cheamă în ajutor pe preot. Preotul mai hotărât intră-n curte, din curte în bucătărie şi scurt îl ia la întrebări pe vinovat. Ăsta că nu şi nu că el face mazăre. Mazăre!? Toţi vedeau carnea-n oală! La care evreul tot evreu zice că a stropit-o cu apă şi-a botezat-o mazăre.

                Cam aşa e cu toate-n viaţa, fiecare face cum crede din ce vede-n jurul lui. Uneori ne iese alteori nu dar de fiecare dată propria natură umană iese la iveală şi cred că de asta ar trebui să ţinem cont.

Înainte de orice suntem oameni, cu bune şi rele. Înainte de orice ar trebui să ne cunoaştem şi să ne acceptăm cum suntem. Înainte de orice ar trebui să încercăm constant să devenim din ce în ce mai buni. Înainte de orice ar trebui să ne respectăm propria persoană la fel de mult ca şi pe ceilalţi din jurul nostru şi invers, bineînţeles. Înainte de orice ar trebui ca nicio religie să nu-şi poată permite să ne ceară în numele vieţii veşnice nimic din ce ne-ar putea leza demnitatea umană.

Acu’ nu ştiu cum le-am putea face pe fiecare din toate astea înainte de orice 🙂 . Cred însă cu tărie că ar trebui să fim oameni, să fim cât mai umani în credinţa noastră şi-atunci divinitatea indiferent de forma pe care o capătă în spiritualul nostru ne va răsplăti. Nu cu viaţă veşnică, nu cred în asta ci cu şi mai multă umanitate.

SUNTEM oameni şi singurul lucru spre care putem tinde să devenim este tot omul. Mă îndoiesc de faptul că o furnică şi-ar dori să devină fluture. Părerea mea.

Oameni suntem aşa că hai să devenim înainte de nemuritori oameni şi mai buni apoi  ’om vedea cum a fi cu nemurirea.

_

Reflexii vinatoresti

Posted: 17/05/2013 in Liber alese
Etichete:, ,

Am momente în viaţă în care surprinzător mă apuca reflexiile :). Observ ceva pe stradă sau altundeva şi mi se declanşează un trigger care dezlănţuie în mintea mea o avalanşă de idei şi gânduri îngrămădite cât se poate de haotic într-o fracţiune de secundă. Probabil aşa se întâmplă tuturor dar asta nu mă înpiedică să ma simt special, haosul din fracţiunea mea de secundă e mai altfel :). Era să scriu mai mare da’ nu sunt sigur că-i de bine.

Aşa mă apucă pe mine zilele trecute o reflexie despre propria noastra societate. Asta de-acuma cu tot ce-i în ea. Mi se părea mie că-i lipseşte printre multe altele mai ales solidaritatea. Cuvânt rar, mai că-mi vine să mă uit în Dex la ce înseamnă… Dar la câte mi se pare mie că-i lipsesc ce rost mai are să le-nşir!? Mai bine să caut vinovaţii. Bun, asta deja părea mai distractiv decât să stai şi să te gândeşti ce anume a determinat patinarea societăţii umane contemporane în derizoriu … brrr. Hai să căutăm vinovaţii atunci, e mai uşor. Or fi ăia pentru că ăilalţi fac aia sau or fi ăilalţi pentru că alţi ăilalţi nu fac aia… Hm, la naiba ar fi trebuit să fie uşor să dai vina pe cineva. Eşec total, nu reuşeam să găsesc ceva care să mă convingă. Atunci normal ca oricare cetăţean de nădejde al scumpei noastre patrii dând de greu abandonez questul.

Dar numai gândul că m-am înrolat singur nescăpând de blestemul societăţii, în curentul comportamental adecvat modernităţii ( wtf!?) nu-mi dădea pace. Aşa că văzând eu ieri pe stradă în timp ce admiram vara în drum spre magazinul din colţul blocului un trio ce ieşea în evidenţă din mulţimea de pe stradă şi urmărindu-i câteva momente mă loveşte brusc reflexia.

Dar să descriu puţin scena, mai corect ar fi sceneta dar… Doi tinerei traşi printr-un inel, fiecare, cu stuctură atletică încadrau galant o domnişoara subţirică elegantă, poate prea elegantă pentru momentul acela al zilei. Ei „blugi” şi tricou, ea rochie de un albastru azuriu asortată perfect cu pantofii cu o nuanţă mai închişi la culoare, poşetuţă neagra, păr lung întins cu placa. Nu mă întrebaţi de ce n-am reţinut la fel de multe amănunte şi despre cavalerii noştrii că nu-i frumos. După cum spuneam observam trioul cu pricina apropiindu- mă din urma lor. Adevărul e că la ce tocuri avea don’şoara chiar mă gândeam admirativ la viteza pe care o are deşi era evident că ieşiseră de undeva şi se îndreptau spre vreo maşină parcată prin apropiere. Contemplaţia îmi este întrerupă de dialogul lor pe care micţorând distanţa ce ne despărţea îl aud fără sa vreau. Ei către ea pregătindu-se să urce aşa cum bănuiam în maşina oprită:

                -Dacă ştiam că plăteşti tu atunci consumam mai cu încredere! Încercau ei să o tachineze galant fără a deschide vreunul portiera fetei.

                La care ea răspunde râzând şăgalnic şi cu voioşie plină de drăgălăşenie sinceră la adresa unuia dintre ei sau amândorura cred:

                -Ia mai du-te tu în pi*da mă-ti!

                Zbang! Tare şi-n plină stradă. Am auzi eu şi alţi cincizeci de trecători. Am remarcat fugar că doar câţiva au întors oripilaţi capul. Trioul buclucaş n-a avut însă nicio apăsare, au schimbat familiar câteva chicoteli prieteneşti urcând în maşină.

                Dar să revin de unde am pornit. Trigger-ul se declanşase aşa că avalanşa de idei îşi făcea treaba, adică zarvă-n capul meu. Păi dacă vânătorii primordiali ar fi stat ei în limbă să răpună brutal în locul vreunui mamut fioros o omidă unduitoare de pe-o frunză de dud oare cum ar fi arătat societatea lor? Dacă vânătorii-s de cacao la fel e şi societatea. Măi băieţi tinerei, traşi printr-un inel ia deschideţi voi ochii şi urechile, doar atât cereţi voi de la viaţa voastră? Decor? Ăsta-i scopul vostru suprem în viaţă? Un proverb modernizat spune că mai bine taci şi laşi impresia că eşti prost decât să vorbeşti şi să înlături orice dubiu. „Prada” voastră ce cu mândrie o vănaţi şi-a afirmat nonşalant veleităţile intelectuale. Tinerilor vă provoc să aveţi pretenţii de la viaţa! Vă provoc să aveţi pretenţii pe care să le onoraţi! Onoraţi-vă propria viaţă, e doar una şi trece repede! Prada pe care o veţi „vâna” va fi de altă calitate. De fapt va fi de calitate altfel. Pentru că azi nici voi nu sunteţi cu nimic mai breji ne vom complace într-un cum e turcu’şi pistolu’ perpetuu.

A venit vara !

Posted: 15/05/2013 in Liber alese
Etichete:, , , , ,

A venit vara! A venit căldura şi vremea frumoasă! A sosit vremea tricourilor şi-a pantalonilor scurţi, a sandalelor şi ochelarilor de soare, a teraselor şi a parcurilor înverzite…

Ah… amorţeala aceea plăcută, toropitoare care-ţi pătrunde prin toţi porii numai când te gândeşti la un loc umbrit pe o terasă alături de un pahar de ceva răcoritor sau de ce nu lângă o ceaşcă fierbinte de cafea tare şi aromată. Să stai contemplând fără nicio apăsare lumea ce ţi se perindă nepăsătoare prin faţa ochilor. Gândurile ţi se plimbă leneşe prin minte fără a se inchega în vreo idee concretă şi totuşi ai impresia că nicicând n-ai fost mai atent la tot ceea ce-i în jurul tău… Vise plăcute.

În lipsa timpului şi a terasei contemplu frumoasa vară ce ne-a binecuvântat cu prezenţa-i din maşina oprită la semafor sau „din” alergarea grăbită până la magazinul din colţ. Ei, ce să-i faci!? Vremuri moderne… Cum, aproape ca fiecare dintre noi, am acelaşi traseu în fiecare zi nu pot să nu remarc faptul că privirea-mi găseşte de multe ori prin mulţimea grăbită feţe pe care le-am văzut şi ieri, poate şi alaltăieri şi cine mai ştie când. Surpinzându-mă pe mine însumi cu propria-mi putere de recunoaştere a unora dintre personele cu care împart traseul zilnic am devenit ceva mai atent. Aşadar am început să observ la început culorile, apoi tricourile, poşetele, pantalonii mai lungi sau mai scurţi dar neaparat mulaţi, fustele, balerinii (again !? …pffff!), sandalele, tocurile, cizmele… Ce naiba!? Da, iar poartă fetele cizme vara. Fulgerător îmi vine în faţa ochilor, din vreun film probabil, imaginea unei seri dintr-un oarecare bar din Texas plin de cowboy şi fete băţoase toţi în cizme indiferent de cât de scurte le erau mânecile cămăşilor in carouri. Whateeeever! Măcar ăia erau americani şi acolo în ţara lor or fi având vreun motiv întemeiat, sau nu, să-şi prăjească degetele picioarelor în cizmele lor de piele de crocodil mai ceva ca la microunde. Îi priveşte. Multumesc lui Columb că a descoperit America, altfel ar trebui să-mpart continentul cu toţi dereglaţii de acolo şi îmi sunt şi aşa destui ăştia de aici. Dar ce motiv poate avea cineva din ţărişoara asta a noastră să poarte vara cizme!? Aici nu-s şerpi cu clopoţei să te muşte perfid din praful drumului ridicat de aterizarea voinicească din şaua calului. Sunt vipere, e-adevărat, dar domniţele cu fuste diafane, că aşa se poartă cizmele, cu fuste diafane, nu s-aventurează pe cărări nebătute din munţi sau pe mai ştiu eu ce coclauri. Noroc că în-faţa ochilor îmi apare o pereche de … sandale?… cizme? … ce sărăcie or fi şi minunăţiile alea pe care nu se poate să nu le fi observat şi voi un fel de sandale cu tureac înfiorător de urâte din punctul meu de vedere. Nu-nţeleg, le e frig la glezne dar cald la degete!? La astea mi-am luat reset. E ca-n bacul ăla cu pantalonii oşenilor. Cică a fost întrebat un oşan de ce are pantalonii atât de largi iar ăsta şugubăţ i-a răspuns c-a avut de unde. Bine dar atunci de ce i-ai făcut atât de scurţi, păi s-o gătat, răspunde-ncurcat oşanul nostru.

Semaforul, m-a salvat semaforul, s-a făcut verde. Demarând îmi vin în minte imagini de astă iarnă cu zeci şi sute de picioare-n tenişi…

Ce bine c-a venit vara, pot să-mi port însfârşit cizmele!

Spectrul eşecului…

Posted: 13/05/2013 in Liber alese
Etichete:, , ,

Sunt urmărit de spectrul eşecului… Implacabil, fără ocolişuri, cade direct peste mine. Mă apasă şi mă copleşeste dându-mi de foarte multe ori o senzaţie de sufocare fizică.

Din această cauză am vrut să abandonez ideea pe care am avut-o la început atunci când am pornit blogul. Mi-am amintint apoi cum i-am pus numele: „pentru că trebuie…” şi mi-am spus că trebuie să continui ce am început, nu se face să laşi lucrurile baltă tocmai la mijlocul lor.

Aparent cel puţin din punctul meu iniţial de vedere părea destul de uşor să scri un blog. Mai ales dacă eşti convins cum eram eu atunci şi încă sunt, că ai ceva de spus. Acum ideal ar fi să ai şi cui spune iar sublim ar fi ca acei „cui” să fie interesaţi de ceea ce tu ai de zis şi astfel să se nască idei, discuţii şi aşa mai departe. Problema a apărut la ambalaj. Da, da, la ambalaj. Adică la felul în care spui ce ai de spus. Desigur poţi fi sarcastic, pamfletar, autoironic sau doar ironic  🙂  sau oricum altcumva şi atît timp cît îţi găseşti drumul spre originalitate eşti în siguranţă. Nimic periculos am zis eu. Doar că lucrurile par ca întotdeauna mai uşor de zis şi mai greu de făcut. Exact, uşor de zis mai greu de scris.

Primele semne de întrebare mi le-am ridicat după ce am citit un articol scris despre ideile frumoase dar stricate în momentul expunerii lor. Regret nespus că am pierdut link-ul, merita citit. Eram întru-totul de acord cu cele spuse dar mă gândeam că tema dezbătută nu mă include. Îmi ziceam eu că-i normal să te trezeşti cu un gust amar în gură atunci când citeşti ceva ce pare interesant dar te poticneşti la fiecare trei cuvinte de o cratimă lipsă, de o virgula pusă aiurea sau de un „i” buclucaş. Nu se face-mi ziceam eu. Mai ales că mă autoexcludeam cu toată încrederea, nu se putea referii la cei ca mine, în nici un caz nu la mine. Daţi-o naibii, învăţaţi să scrieţi! Apoi aşa ca dintr-un nimic am avut o… cum să-i zic… mică argumentaţie cu câţiva prieteni despre cum se scrie corect un cuvânt compus. Am eşuat lamentabil spre ruşinea mea. Mi-am dat apoi seama atunci că articolul ce-mi plăcu-se atât de mult era tocmai despre mine, despre cei ca mine. Ceilalţi care folosesc „k” în loc de „ca” şi „sh” în loc de „ş” şi pentru care cratima e-un fel de minus inutil nu scriu pe bloguri ci pe „haifaiv”… Aşadar era despre mine. Aveam din nou senzaţia aceea pe acare am avut-o de multe ori de-a lungul vieţii de produs românesc stricat la finisaj de o vopsea de proastă calitate diluată exagerat cu petroxin. N-am mai scris, mi-era greu. Eşuasem.

Zilele trecute am fost însă din nou la ţară şi deşi merg destul de des acolo de fiecare dată mă surprinde bunul simţ al oamenilor, bunătatea şi întelegerea ce iese din vorbelor lor care deşi nu sunt într-o formă elevată sunt totuşi pline de adevăr şi înţelepciune. Nu te judecă, te înţeleg. Ai făcut în vreun fel anume pentru că aşa ai vrut sau putut sau pur şi simplu pentru că aşa ai ştiut tu. Îţi spun dacă ei consideră că ai greşit sau dacă ei consideră că ce au sa-ţi spună merită auzit dar nu insistă asupra propriilor idei. Dacă vrei le urmezi iar dacă nu atunci asta e, faci cum vrei e treaba ta. Îţi respectă alegerile indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele. Sunt ale tale, ţi le-ai asumat şi asta pentru ei e destul. M-am gândit apoi la forma brută şi necizelată a cuvintelor lor. Dacă ar trebui să scrie ceea ce vorbesc sunt convins că n-ar mai suna la fel, şi-ar pierde mesajul pentru că ei nu s-ar pricepe să-l tramsmită. Cel puţin nu în scris. Totuşi o fac cu atâta naturaleţe. Ar trebui ei să nu mai vorbească doar pentru că nu o fac într-o formă literară? Nu, bineînţeles că nu. Noi toţi am avea doar de pierdut.

Mi-am amintit apoi versurile lui Pitiş…

„Nu contează cât de lung am părul

Ce contează e cât şi cum gândesc!”

Sau cam aşa ceva 🙂. Promit să am ceva de spus. Cu siguranţă câteodată voi greşi. Sper ca doar forma să fie greşită şi nici aceasta prea mult.

_