Spectrul eşecului…

Sunt urmărit de spectrul eşecului… Implacabil, fără ocolişuri, cade direct peste mine. Mă apasă şi mă copleşeste dându-mi de foarte multe ori o senzaţie de sufocare fizică.

Din această cauză am vrut să abandonez ideea pe care am avut-o la început atunci când am pornit blogul. Mi-am amintint apoi cum i-am pus numele: „pentru că trebuie…” şi mi-am spus că trebuie să continui ce am început, nu se face să laşi lucrurile baltă tocmai la mijlocul lor.

Aparent cel puţin din punctul meu iniţial de vedere părea destul de uşor să scri un blog. Mai ales dacă eşti convins cum eram eu atunci şi încă sunt, că ai ceva de spus. Acum ideal ar fi să ai şi cui spune iar sublim ar fi ca acei „cui” să fie interesaţi de ceea ce tu ai de zis şi astfel să se nască idei, discuţii şi aşa mai departe. Problema a apărut la ambalaj. Da, da, la ambalaj. Adică la felul în care spui ce ai de spus. Desigur poţi fi sarcastic, pamfletar, autoironic sau doar ironic  🙂  sau oricum altcumva şi atît timp cît îţi găseşti drumul spre originalitate eşti în siguranţă. Nimic periculos am zis eu. Doar că lucrurile par ca întotdeauna mai uşor de zis şi mai greu de făcut. Exact, uşor de zis mai greu de scris.

Primele semne de întrebare mi le-am ridicat după ce am citit un articol scris despre ideile frumoase dar stricate în momentul expunerii lor. Regret nespus că am pierdut link-ul, merita citit. Eram întru-totul de acord cu cele spuse dar mă gândeam că tema dezbătută nu mă include. Îmi ziceam eu că-i normal să te trezeşti cu un gust amar în gură atunci când citeşti ceva ce pare interesant dar te poticneşti la fiecare trei cuvinte de o cratimă lipsă, de o virgula pusă aiurea sau de un „i” buclucaş. Nu se face-mi ziceam eu. Mai ales că mă autoexcludeam cu toată încrederea, nu se putea referii la cei ca mine, în nici un caz nu la mine. Daţi-o naibii, învăţaţi să scrieţi! Apoi aşa ca dintr-un nimic am avut o… cum să-i zic… mică argumentaţie cu câţiva prieteni despre cum se scrie corect un cuvânt compus. Am eşuat lamentabil spre ruşinea mea. Mi-am dat apoi seama atunci că articolul ce-mi plăcu-se atât de mult era tocmai despre mine, despre cei ca mine. Ceilalţi care folosesc „k” în loc de „ca” şi „sh” în loc de „ş” şi pentru care cratima e-un fel de minus inutil nu scriu pe bloguri ci pe „haifaiv”… Aşadar era despre mine. Aveam din nou senzaţia aceea pe acare am avut-o de multe ori de-a lungul vieţii de produs românesc stricat la finisaj de o vopsea de proastă calitate diluată exagerat cu petroxin. N-am mai scris, mi-era greu. Eşuasem.

Zilele trecute am fost însă din nou la ţară şi deşi merg destul de des acolo de fiecare dată mă surprinde bunul simţ al oamenilor, bunătatea şi întelegerea ce iese din vorbelor lor care deşi nu sunt într-o formă elevată sunt totuşi pline de adevăr şi înţelepciune. Nu te judecă, te înţeleg. Ai făcut în vreun fel anume pentru că aşa ai vrut sau putut sau pur şi simplu pentru că aşa ai ştiut tu. Îţi spun dacă ei consideră că ai greşit sau dacă ei consideră că ce au sa-ţi spună merită auzit dar nu insistă asupra propriilor idei. Dacă vrei le urmezi iar dacă nu atunci asta e, faci cum vrei e treaba ta. Îţi respectă alegerile indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele. Sunt ale tale, ţi le-ai asumat şi asta pentru ei e destul. M-am gândit apoi la forma brută şi necizelată a cuvintelor lor. Dacă ar trebui să scrie ceea ce vorbesc sunt convins că n-ar mai suna la fel, şi-ar pierde mesajul pentru că ei nu s-ar pricepe să-l tramsmită. Cel puţin nu în scris. Totuşi o fac cu atâta naturaleţe. Ar trebui ei să nu mai vorbească doar pentru că nu o fac într-o formă literară? Nu, bineînţeles că nu. Noi toţi am avea doar de pierdut.

Mi-am amintit apoi versurile lui Pitiş…

„Nu contează cât de lung am părul

Ce contează e cât şi cum gândesc!”

Sau cam aşa ceva 🙂. Promit să am ceva de spus. Cu siguranţă câteodată voi greşi. Sper ca doar forma să fie greşită şi nici aceasta prea mult.

_