Arhivă pentru Iunie, 2013

Oameni sîntem cu toţii, mai norocoşi sau mai puţin norocoşi, mai înzestraţi sau mai puţin înzestraţi. Ce ne aduce însă la acelaşi numitor este că sigur trăim şi vom muri. Cum ne parcurgem drumul pînă la destinaţia finală, peste cîte urcuşuri sau coborîşuri trecem ţine de şansa fiecăruia dar şi de ecucaţia de care a avut parte. (mai mult…)

De cîte ori mă uit la televizor trăiesc sentimente contradictorii. O vreme am renunţat şi să-l mai deschid dar mi-am dat seama că am ratat chestii super faine aşa că am făcut un compromis cu el iar acum e mai mult pe post de radio. Ne urîm reciproc da’ nu putem trăi unul fără celălalt.

Zilele trecute mă apucă însă lenea şi cu o cafea nepermis de tîrzie în mînă îmi zic „hai să mai vedem ce-i pe sticlă”. Nimic mai simplu, paff primul buton apoi paff al doilea apoi iar paff pe primul că se pare că avea anumite reticenţe la presopunctură şi … dacă şi vouă vi s-a-ntîmplat vreodată să vedeţi ceva şi să nu ştiţi ce vedeţi atunci vă mulţumesc pentru compasiune.

Era … cum să zic eu, un fel de ocol de vite nu prea mare atîta doar că era un individ înăuntru. O fi boul? Mă intreb. Parcă era cu tauri ultima dată cînd am văzut ceva asemănător. Cadrul se deschide şi-l văd pe ăsta, blindat de parcă urma să joace fotbal american, învîrtindu-se atotcunoscător în jurul cîtorva baloţi de paie stivuiţi îm mijlocul împrejmuirii. I-or fi dat de măncare săracu’, primul gînd. Nu. Poartă cască, n-are cum, e altceva. Observ imediat arbitrii de pe margine şi bineînţeles susţinătorii: „you can do it Mike! Come on Mike!”. Ce vrea ăsta să facă!? Se frămînta vai de mama lui! Curiozitatea îmi învinge raţiunea şi rămîn blocat pe canal.

Peeewww! Sirenă, sus zăbrelele şi intră-n scenă un … viţel (?)… un … ceva  pigmeu bovin (?) …un fel de taur subnutrit şi modificat genetic după dimensiunea uriaşă a coarnelor cu vîrfurile tăiate în disproporţie evidentă cu dezvoltarea structurii osoase a animalului. Mic, mic da’ mînios rău de tot. Avea şi două mingi de baschet legate cumva pe spate care îi susţineau starea de frenezie isterică. În plus vedea şi bine. Rapid îl ia la ochi pe prostul blindat şi galop spre el. Ăsta micu’, blindatu’ cu capu’ mare din cauza căştii, sprinten ca o gazelă o ia la goană prinprejurul baloţilor de paie şi să vezi fente şi eschive. Tribuna în delir!

Pe cînd mă gîndeam eu mai bine ce naiba de finalizare o avea toată treaba asta, îl răpune prin rugăciune ori ce naiba, blindatu’ înşfacă abil una dintre mingi şi glonţ spre marginea ocolului (acu’ se explică de ce era atît de mic ), salt şi coş cu panoul. La propriu. Da, adică a luat mingea de baschet de pe spatele viţelului isteric, a fugit spre marginea ocolului unde era instalat un coş de baschet cît se poate de adevărat şi a înscris. N-am fost destul de pe fază şi nu pot spune dacă a comis  „paşi” sau nu. Isterie în tribune, „come one Mike, only one to go!”.

Ce sărăcie mai e şi asta!? Îmi zic. Hopa, viţelul dă semne de înteligenţă nativă şi se instalează strategic între baloţii de paie şi fraieru’ cu capu’ mare. Eram deja satisfăcut. Hai frate, către viţel, omoară-l repede că-i prea prost să scape dacă tot s-a băgat în aşa ceva. Măcar să se termine uşor şi fără chinuri. Multe. Primul asalt dezamăgire totală. Nu numai că nu-l nimereşte pe prost da’ pierde şi ultima minge. Pfaai… No, asta e. Viţelul însă, agil ca o un jaguar, se-ntoarce-n loc şi dăi viteză. Îl izbeşte pe prost fix în momentul în care era în plin salt. Stele verzi.

Blindajul nu i-a folosit la nimic pentru că în momentul saltului abdomenul i-a rămas complet neprotejat şi cum viţelul n-avea o înălţime respectabilă exact acolo l-a pocnit. L-au cules rapid cu targa şi l-au urcat într-o ambulanţă. După cît singe îi curgea pe gură avea clar leziuni interne serioase  da’ el era foarte fericit. Striga-ntr-una: „I’m ok, I’m ok!”.

Oi fi eu de modă veche da’ prostie mai mare ca asta n-am văzut aşa că acum mi-e teamă ca nu cumva să vină o secetă mare şi să sece Atlanticul că ăştia-s în stare să se-ntoarcă pe jos în Europa numa’ aşa dintr-un sictir. Acu’ de bine de rău înoată greu şi pe care s-or încumeta totuşi să-noate da’ de i-or mînca rechinii.

Morala ar fi: dacă tot pigmeul bovin e mai puternic atunci asigură-te că măcar cu inteligenţă-l dovedeşti.

Vedem sau am văzut cu toţii tragedia din Muntenegru. Cuvintele sînt puţine şi inexpresive. Cel puţin ale mele. De aceea nu vreau să comentez sub nici o formă teribilul accident.

Ce doresc în schimb este să mulţumesc. Şi pentru aceasta am să încep prin a le mulţumi muntenegrenilor care în decurs de cîteva ore s-au îngrămădit cu zecile, după unii au fost aproape două sute, să doneze sînge pentru a salva vieţi, pentru a salva ce se mai putea salva. Mulţumesc medicilor, paramedicilor, pompierilor şi tuturor celor care îmi dau seama că şi-au riscat propria viaţă coborînd în acea rîpă pentru a aduce la viaţă alţi oameni.

Mulţumesc Muntenegru. Nu ştiu cît din mulţumirile mele vor ajunge la voi trecînd peste bariera limbii dar eu ca român simt că trebuie să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut şi încă mai faceţi pentru conaţionalii mei.

Mulţumesc toturor autorităţilor din România care fac ceea ce trebuie să facă. Mulţumesc celor care au pus logistica la dispoziţie, ambulanţe, avioane, oameni care stau de veghe pentru a aştepta alţi oameni care au nevoie de ajutor. Ştiu că pare ciudat că am ajuns să mulţumesc pentru că cineva îşi face treaba dar e prea mult nefiresc în jurul nostru pentru ca aşa ceva să treacă drept banal.

Mulţumesc ambasadorului României în Muntenegru pentru că a fost tot timpul acolo, domnului Raed Arafat pentru tot ce a făcut pentru ţara mea, şi sper şi a lui, şi-i mulţumesc domnului ministru de externe Corlăţeanu că şi-a întrerupt programul din Bruxelles şi s-a deplasat în Podgoriţa pentru a fi lîngă românii care au nevoie de ajutor. Nu ştiu dacă era treaba lui să facă asta dar îi mulţumesc pentru că a arătat că-i pasă.

Mulţumesc tuturor pentru compasiunea arătată conaţionalilor mei, mulţumesc pentru solidaritate. Oameni ca voi sînt exemple de urmat, oameni ca voi ne dau speranţa unui mîine mai bun mai plin de altruism şi solidaritate.

Mulţumesc.

A Chinese bamboo book, closed to display the c...

A Chinese bamboo book, closed to display the cover. This copy of The Art of War (on the cover, „孫子兵法”) by Sun Tzu is part of a collection at the University of California, Riverside. The cover also reads „乾隆御書”, meaning it was either commissioned or transcribed by the Qianlong Emperor. (Photo credit: Wikipedia)

…trimiteţi meşteşugarii îndemânatici pentru a incita populaţia şi a-i delapida bogăţiile sau oferiţi-le muzicieni şi dansatori imorali pentru a le schimba obiceiurile sau daţi-le femei fru­moase pentru a-i face să-şi piardă capul…”

Sun Tzu

Arta războiului

Aceste cuvinte s-au materializat într-un îndrumar al războiului în urmă cu foarte mulţi ani. Personal nu cred că au fost gîndite şi apoi aşezate pe vreo scoarţă de copac ci pur şi simplu au fost extrase prin observaţie. A observat omu’ ce are efect şi cu ce eficienţă iar apoi i-a învăţat şi pe alţii. Poate par „fumate” metodele dar ar trebui să ne reamintim că metoda de luptă a puşcaşilor marini SUA este direct inspirată din strategia de luptă a hopliţilor antici iar Imperiul Britanic încă mai recrutează gurca. Nimic nou sub soare.

Acum dacă stau şi mă gîndesc puţin la cum s-a schimbat faţa României în ultimele două decenii prin prizma cuvintelor lui Sun Tzu aş putea spune fără teama de a greşi că sîntem în plin război. Problema e ca nu-mi dau seama cu cine!? De ce am fi noi în război cu cineva nu cred că ar trebui să argumentez, trăim o lume secătuită de resurse care încă se mai găsesc în ţara noastră şi colac peste pupăză nici greu accesibile, nici greu „accesabile” nu-s.

Vreau neapărat să leg această postare de cea anterioară cu Educaţia şi (d)efectele ei  şi să afirm sus şi tare că mă simt ca un copil fără părinţi în această perioadă a existenţei noastre naţionale. Mă uit cu invidie sinceră la alte naţiuni din inima Europei care ştiu să-şi păstreze identitatea naţională, să o dezvolte, afirme cu orice prilej chiar în detrimentul altora, naţiuni care nu se jenează atunci cînd reprezentanţii lor mint dacă interesul naţional o cere. Franţa n-are nici o apăsare în a ne insulta iar de Italia ce să mai vorbesc… Statul Român ce face în tot acest timp? Ascultă manele, cred. E adevărat că şi noi le dăm apă la moară dar atunci cînd părintele nu-şi supraveghează copiii aceştia din urmă fac prosti.

Încercaţi de exemplu să spuneţi cu voce tare în engleză sau franceză cuvintele: român, românesc, ţigan, ţigănesc. În cazul ultimelor folosiţi neapărat aşa cum cere legea (!?) politically correct-ul rrom. Veţi întîmpina reale dificultăţi în a face distincţie între cuvinte iar dacă noi vom insista în a găsi varianta corectă altora credeţi că le va păsa? Ţiganii din Franţa se numesc cumva frani, cei din Germania germi, cei din Italia itali iar cei din Anglia angli? Nu. Mă opresc aici şi insist in a afirma că nu doresc să dezvolt subiectul şi să dezbat justeţea alegerii denumirii etniei ci doar să ofer un exemplu de situaţie în care eu ca cetăţean român mă simt lezat de uşurinţa cu care alte naţiuni îmi confundă identitatea mea naţională cu a altora. Am dreptul de a nu fi confundat! Am dreptul la identitate naţională iar pentru acestă lipsă, din punctul meu de vedere, de identitate fac vinovate autorităţile statului şi pe fiecare dintre noi în egală măsură. Pe noi pentru indiferenţă şi lipsă de discernămînt iar pe autorităţi pentru delăsare şi lipsă de acţiune.

Am trăit atît în era comunistă ascultînd cu sufletul la gură ca atîţi alţi români radio Europa Liberă. Atunci mi se părea un lucru de un remarcabil curaj azi în schimb îmi dau seama că multe din ceea ce ascultam eu acolo erau propagandă curată. Am văzut mulţi dintre noi nenumărate filme cu nazişti tîmpi de dădeau în gropi căsăpiţi cîte zece de un singur glonţ tras de eroul comunist eliberator. După ’89 am văzut exact aceleaşi filme doar că s-a schimbat tîmpitu’, acum era comunist. Toate acestea sînt material propagandist şi fac parte dintr-un plan manipulator. Comunişti versus capitalişti şi invers. Nici nu se pune problema de a stabili cine are dreptate, noi trebuie să-i împiedicăm pe ei. Care noi? Care ei? Cui îi pasă? Toate aceste se întîmplă în afara binelui şi răului şi n-au nimic de-a face cu corectitudinea. Au în schimb de-a face cu interesul naţional.

Desigur s-ar putea crede că doar anumite persoane dintr-o anumită ţară au anumite interese. Toţi însă se bucură atunci cînd ţara lor e puternică iar asta-i face părtaşi la acele interese, deci interesul este sau devine naţional.

Cum manipularea există iar instrumentele ei acţionează constant de ce n-am vrea ca propriul stat să se protejeze, să ne protejeze jucînd aceleaşi joc pe care-l joacă toate ţările lumii?

…imaginaţi-vă un stat fără spioni, cred c-ar fi ca un sat fără cîini. Ar fi frumos fără ei da-s al naibii de necesari. Nu cîinii, ei sînt şi frumoşi şi necesari 🙂.

Trăim într-o ţară democrată şi credem cu tărie că lumea în care trăim este una liberă. Dar oare este aşa? Sau ar trebui să fie aşa? Cei mai mulţi vor răspunde „DA” enervaţi probabil de aparent stupizenia întrebării. Înainte însă de a reveni la întrebarea cel puţin ciudăţică hadeţi să ne jucăm un pic cu vorbele.

Pornim de la educaţie cu tot ce implică ea. Educaţia e bună, ea trebuie să existe, nu ? Ne învăţam de mici copiii să vorbească frumos, le explicăm cum să stea la masă, cînd şi cum să vorbească, să deseneze într-un anume fel, să scrie şi să socotească, îi îndreptăm spre o şcoală care sperăm noi sau sîntem chiar convinşi că e potrivită pentru ei. Îi învăţăm cum ar trebui să reacţioneze în anumite situaţii, cum să lupte sau cum şi cînd să plîngă. Îi învăţăm tot ce ştim noi şi credem că le-ar folosi. Mergem pînă acolo încît le alegem lectura aşezîndu-le în mîini cărţile pe care credem noi că ar trebui să le citească la vîrsta lor, le cenzurăm fără remuşcări emisiunile TV şi cercul de prieteni. Facem tot ce credem noi că ar trebui să facem pentru a-i creşte oameni şi ni se pare normal să avem dreptul de a face asta.

Cuvintele cheie sînt „facem” şi „noi”, deci fără altă poveste, „noi facem”. Noi, noi, noi le facem pe toate. Noi îi schimbăm pe ei după cum credem noi. Asta dacă stăm puţin şi ne uităm seamănă a influenţare intenţionată, a manipulare. Ce mi se pare culmea e că nu există o lege care să pedepsească asta ci dimpotrivă, eşti pedepsit de stat dacă nu-ţi îngrijeşti, educi, manipulezi în esenţă, copiii.

Cei care încă n-au copii ar tebui să se gîndească foarte serios la cît din ceea ce sînt ei azi este rezultatul unor astfel de acţiuni şi cît sînt ei înşişi cu adevărat. Foarte, foarte puţini vor fi cei care vor putea spune asta. Aproape toţi vor spune că sînt în totalitate ei înşişi. Dar de ce-i îndemn doar pe cei care n-au copii să facă asta!? Toţi ar trebui s-o facem.

Vrem, nu vrem, sîntem rezultatul educaţiei primite şi a ceea ce am reuşit noi să facem din ce am primit de la toţi din jurul nostru iar educaţia în sine nu este nimic altceva decît o influenţare intenţionată înspre o anumită direcţie a devenirii noastre.  Cu greu vom putea întrezări ce am fi putut realiza dacă am fi fost lăsaţi de mici singuri să devenim ce va fi voit soarta. Cred eu că cei mai mulţi dintre noi n-am fi reuşit mare brînză asta dacă am fi scăpat cu bine din aventura cu degetele şi priza de pe vremea cînd nici măcar nu ştiam merge-n picioare.

Educaţia este aşadar un lucru bun. Dar educaţia este în esenţa ei o manipulare. De ce privim atunci educaţia cu ochii buni iar manipularea o respingem ca pe ceva rău care ar trebui blamat? E ca şi cum am respinge esenţa educaţiei. Poate pentru că în accepţiunea noastră, ca masă umană, asociem manipularea cu intenţiile rele, obscure ale manipulatorilor. Dar noi sîntem la rîndul nostru din postura de părinţi nişte manipulatori care le spunem copiilor noştri că vor avea de învăţat toată viaţa, tot timpul va fi ceva de învăţat. Atunci noi, oameni mari ştiind asta de ce nu acceptăm că am avea de învăţat de la alţii!? Pentru că poate ne place prea mult să ne alegem proprii educatori!? Ciudat sîntem construiţi ..

Haideţi să ne jucăm mai departe şi să ne întrebăm: sentimentul naţional nu se cultivă oare în familie? Ba bineînţeles că da. Eu le povestesc copiilor despre daci, despre Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, despre cum şi-a potcovit caii invers Avram Iancu şi cîte şi mai cîte. Îi cresc în aşa fel încît atunci cînd vor fi mari să fie mîndri de ceea ce-s ei ca neam iar din punctul meu de vedere chiar au cu ce se mîndri. Dar oare asta-i educaţie sau manuipulare sau e tot una!? Cred că-i manipulare educaţională 🙂.

Monument in Arad, Romania help

Monument in Arad, Romania help (Photo credit: Wikipedia)

Vineri, 13 iunie, a fost ziua eroului necunoscut… Spre ruşinea mea am aflat abia azi dimineaţă de la TV şi mă simt copleşit de un sentiment ciudat, frustrare amestecată cu vină şi respect tardiv. La Oarba de Mureş au murit douazeci de mii de oameni, Mărăşeşti, Valea Călugărescă, Oituz, Posada, cotul Donului… Toţi acei oameni au murit pentru mine, pentru ca eu să pot fi azi ceea ce sint. Da, au facut-o şi pentru tine si pentru el, pentru noi toţi e adevărat dar au facut-o pentru mine iar eu n-am ştiut.

În Marea Britanie floarea de mac roşu se poartă de toată lumea timp de o lună în semn de respect pentru eroii neamului.  O lună întreagă. Al naibii şi eficace manipulatori au! Culmea au reuşit să educe un popor întreg în spiritul respectului profund pentru jertfa altora.

 

Da, sînt un narcoman înrăit. Sunt un drogat vicios. Mă droghez cu tot ce-mi iese în cale deşi sînt în sevraj mai tot timpul. Nu pentru că aş încerca să mă las ci pentru că nu-mi ajunge. Vreau drogul, îl cer avid… Tremur tot şi sînt ca un arici ţepos fără el.

Mă trezesc dimineaţa devreme, la început de nevoie acum din obişnuinţă. Buimac îmi potrivesc ochelarii pe nas. Îi întorc. Bineînţeles, i-am pus invers. Apoi îi dau jos pentru că aşa plini de urme văd mai rău cu ei decât fără…  Pipăi cu mâna pereţii şi mă poticnesc cu greu din dormitor până în bucătarie via baie. De cele mai multe ori prima amintire a zilei se materializează în faţa cafetierei. Inspir adînc mirosul din cutie. Julius Meinl, arabica, prăjită extra, pachetul verde. Torn apa şi umplu sita expresorului. Îndes cu o moliciune hotărîtă trei măsuri de cafea în rezervorul construit să cuprindă doar două. Atent nu risipesc nimic, e prea preţios drogul meu. Pornesc aparatul şi caut încurcat ochelarii, mă deranjează lipsa lor acum.

Cu ochelarii pe nas mă aşez pe scaunul calculatorului. Când l-am deschis!? Probabil cîndva în timpul călătoriei stelare din dormitor înspre bucătărie. Frunzăresc neatent mail-urile. Nu sunt multe niciodată, nu sunt un sociabil pe net. Înţeleg cu greu sau deloc poantele din glumele pe care le citesc pe diagonală. Şuieratul înmiresmat al expresorului îmi captează toată atenţia.

Mă trezesc în picioare, rezemat de masa din bucătărie privind nerăbdător cana ce se umple în faţa mea cu lichidul negru. Sorb cu nesaţ. Mă ard. Îmi face bine. Inspir aburii fierbinţi aşteptînd răbdător. Bum-bum, inima-mi spune că-i fericită. Ochii mari. Ştiu că faţa-mi zâmbeşte.

Tumult! Îmi revin pe jumătate din transă văzîndu-mi mîinile mişcîndu-se neverosimil de repede. E ca şi cum le-aş privi de la fereastra unui vagon dintr-un tren ce trece în mare viteză. Clipesc rar, uimitor de rar iar pleoapele mi se mişcă cu o încetineală incredibilă. În tot acest timp mîinile aleargă, ung felii de pîine (cînd le-am tăiat!?), aşează bucăţele de roşii lîngă soldăţeii de şniţel, învelesc în şerveţel, totul pe repede înainte. Băieţii o să fie încîntaţi în pauza mare. Zîmbesc larg, gîndul îmi provoacă bine. Mîinile îmbrăţişează cana fierbinte. Abia acum le observ mişcîndu-se în ritmul pleoapelor. Mă încarc din nou.

Totul se mişcă în jur cu viteză, doar gîndul zboară leneş. Aşez tigaia, deschid focul şi-n bucăţica deja topită de unt sparg două ouă. Unul trebuie să fie mai pătruns pentru cel mare iar celălalt trebuie să-mi iasă cît de moale se poate. Cel mic adoră „sosul” din gălbenuşul oului. Zîmbesc din nou întrebîndu-mă cum o fi ajuns să-i spună gălbenuşului sos!? Cu tigaia-n mînă mă întorc spre farfurii. „Bună dimineaţa” aud parcă dintr-o altă lume. Mă simt îmbrăţişat de o dragoste caldă. Cum a reuşit să se strecoare printre tigaia şi farfuria din mîinile mele!? Se cuibăreşte mocoşită pentru o secundă. Ne încărcăm unul pe celălalt. Ochii o caută dar ea e deja în altă parte a casei. „Copii e gata masa” îi aud doar glasul blînd.

Rînd pe rînd cîte un „’neaţa tati” şi-o prăbuşire-ciocnire somnoroasă de piciorul meu pe post de-mbrăţişare cei doi puşti se aşează la masă. Îi privim amîndoi cu cănile în mîna zîmbindu-ne unul celuilalt. Sîntem fericiţi. Ştim că vor mai trece multe ore pînă vom fi din nou toţi patru împreună. Acum însă nu contează, ne bucurăm.

Termin cafeaua din cană cu înghiţituri mari. Trebuie să plecăm.

În maşină schimbăm priviri fugare şi zîmbim larg amuzîndu-ne de chicotelile din spate. Traficul poate doar parţial să-mi strice bucuria adunată cu fiecare zîmbet, îmbrăţişare sau strop de cafea. Radioul ne trezeşte amintiri pe Rock FM.

Ajungem şi ne privim copiii prin gardul şcolii ţinîndu-ne de mînă. Rîd şi-aleargă împreună cu prietenii lor. Pînă dupămasă ne-au uitat. Ne-au închis amintirea într-o cutiuţă mică de unde o vor scoate doar atunci. Ne apropiem mai mult unul de celălalt.

Azi, ca ieri de alfel, furăm timp la cafeneaua din apropiere. Două expresso lungi. Doamna ne zîmbeşte familiar, ne cunoaştem deja. Măsuţa mică şi pătrată ne este şi ea prietenă. Spunem multe şi mărunte, zîmbind tot timpul. E atăt de minunat acest drog! De nu s-ar termina…

Dar ceaşca s-a răcit de mult iar eu sunt la birou. Acum fur bucurie din salutările voit forţat formale ale prietenilor. Ne amuzăm unii pe ceilalţi folosind cuvinte pompoase.

E ora nouă şi ceva. Îmi privesc mîinile, nu mai au energia de acasă.

Telefonul sună… Sevraj. Uşor, perfid pe măsură ce click-urile mouse-ului se-nmulţesc iar soneria telefonului îşi pierde răbdarea, se instalează.

Se apropie ora unu. Nevoia e deja prea mare. Cobor grăbit etajele pînă la automatul din sala mare. Mă frămînt cu nerăbdare lîngă aparatul prea leneş. Înşfac paharul fragil şi sorb cu nesaţ lichidul spumat. Metadonă. Mă frige. Mai sînt doar cîteva ore şi-atîtea de făcut! Unde-mi dispare timpul? Grăbit îmbrăţişez sevrajul. Nu mai ţin cont de nimc, atît de multe trebuie terminate!

Mă trezesc în maşină în drum spre casă. Sîntem iar patru dar pe bancheta din spate nu se mai aud chicoteli. Moţăie agitaţi. „Ce mîncăm azi?” mă întreabă cu ochi trişti din cauza oboselii vovea caldă din dreapta. „Lasă, m-am gîndit eu, o să-ţi placă” îi răspund. Priveşte înainte prin parbrizul maşinii. Ştiu că zîmbeşte recunoscătoare. Dacă ar putea s-ar odihni pe umărul meu. Ştiu toate astea şi mă încarc. E scump drogul meu, foarte scump şi foarte rar…

 

                Salutare! Vă asigur că titul e cât se poate de banal iar acest articol chiar este despre dulceaţa de căpşuni făcută la noi acasă în weekend-ul ce tocmai a trecut. Despre dulceaţă şi bineânţeles despre cum s-a ajuns la borcanele pline cu minunăţia colorată delicios în roşu carmin.

                Sunt o persoană destul de conservatoare în ceea ce priveşte dulciurile, opri-mi-s-ar conservatorismul la atât, şi-atunci din punctul meu de vedere cele mai puţin rele sunt cele făcute în casă. Cu toate asta deşi încercăm fără vreun succes notabil să reducem pe cât posibil kilogramele de zahăr cumpărate lunar înlocuindu-le cu miere tentaţiile dulci nu încetează să câştige confruntare după confruntare în lupta fără hotărâre dusă împotriva lor. Dulceaţa n-a fost însă niciodată o chestiune de luat în seamă, era ceva ce se pune pe clătite doar din când în când şi doar pentru puşti, facută de bunici iar borcănelul mititel ajungea mai bine de o lună. Asta până weekend-ul trecut… Dar cum s-a ajuns aici daţi-mi voie să vă spun.

                Eram noi, adica scumpa mea soţie şi eu, vineri la Lidl unde analizam grăbiţi, ca de obicei, oferta expusă pe rafturile-ncărcate bifând mental cumpărăturile de weekend.

-A, s-a terminat zahărul! şi trecând pe lângă un raft ticsit de pachete pune unul în coş.

Pufnind în mintea mea „iar s-a terminat?” şi cu voce tare:

                -Vezi că nu-i zahar normal, de parcă ar putea exista şi zahăr anormal J, e gelifiant.

                Intrigată, v-am spus că nu facem dulceaţă acasă, ia pachetul frumos ambalat din coş şi-ncepe a citi de pe el. Zâmbind încântată de descoperie îmi spune ceva de genul:

                -O reţetă super faină, ar trebui s-o încercăm. Sigur o să-ţi placă!

                Mie!? Dulceaţa!? Nici într-o mie de ani, ştie doar că pentru mine „fiertura de fructe” se opreşte la magiunul de prune făcut la ţară.

                -Hai măi Puiu’, mă miaun eu, cine ştie ce-au pus în el doar şti ce părere am depre toate astea…

                -Da, spune scurt şi pune nu unul ci două pachete în coş privindu-mă fix în ochi cu un zâmbet ce mă intriga şi pe care nu l-am înţeles atunci.

                Ca un marcant reprezentant ce sunt al ancestralei ginte masculine am vrut să retez din faşă acestă gravă abatere de la disciplina familială dar zâmbetul acela mă intriga în continuare şi-atunci instinctul de conservare prevăzător îmi zice să-mi văd de treabă, vrei ceai la cină? Că până faci tu iar o tocăniţă de cartofi… Dar răul era deja înfăptuit pentru că probabil pe faţa mea se puteau citi urmele adânci lăsate de această mult prea cumplită frământare interioară când:

                -S-a-ntâmplat ceva Pui? Ţi-e bine? mă-ntreabă soţia mea cu sinceră îngrijorare-n glas.

                -Da, da, răspund repede. Mă uitam la ambalaj, ce drăguţ e!

                M-a privit cu un zâmbet plin de intuiţie. Înţelesese totul, sunt sigur. Cum naiba faceţi voi femeile chestia asta!? S-a prins apoi împăciuitor de braţul meu şi ne-am continuat cumpărăturile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi a preparat spre încântarea tuturor o super, mega, extra şi totodată ultra delicioasă dulceaţă de căpşuni. Reţeta, cu piper, ardei iute şi gimbir o gasiţi pe pachetele de zahăr gelifiant Mărgăritar sau dacă doriţi neapărat întrebaţi-mă şi-am să v-o spun. Au ieşit ceva borcănele şi ştiţi cum e, întotdeauna rămâne unul care nu se umple de tot şi-atunci rămâne pentru consum imediat. Mai corect consum instant decât imediat dacă e să fiu corect.

După ce au gustat şi băieţii câte o linguriţă, nu mai mult că le face rău m-am pomenit cu jumătete de borcan de dulceaţă-n mână. Mi-a luat cam trei minute până i-am lustruit interiorul. Singur. Uimitor cit de bine poate culisa o linguriţă metalică pe o suprafaţă atât de netedă şi dură ca cea a unui borcan atunci când ai suficientă determinare.

Cuprins de remuşcări în faţa unui atât de uimitor şi dulce succes culinar decretez că e musai nevoie de clătite pentru a-l pune-n valoare. Toată lumea-i fericită aşa că sparg ouă, pun lapte, făină şi tot aşa.

De obicei primele sunt cu brânză, toată lumea le adoră, dar de dată asta era de la sine înţeles că toate, absolut toate vor fi cu dulceaţă.

-Vă place copii? Îi întreabă soţia mea aşteptându-şi răbdătoare clătita zâmbind cald spre cei doi puşti care deja aveau mustăţi lipicioase până la urechi.

-E delicious! Se alintă în engleză cu gura plină cel mic.

A învăţat de pe Minimax cuvîntul şi-l foloseşte numai atunci când îi place cu adevărat ceea ce mănâncă. Apoi adaugă fluturându-şi mâna:

-Da’ cu clătite e aşa şi-aşa. Deşi e mai amuzant cum le întoarce tati (eu le arunc „like a pro” cu tigaia) tot mai bune-s ale tale, îi răspunde soţiei.

Aşa-mi trebuie mie dacă l-am învăţat de mic să spună numai ce gîndeşte, acum culeg roadele. Mă rog, ce ştie un mucos de şapte ani despre politically correct sau despre rafinamentele haut cuisine! Pfff…

_

                Ascultam zilele trecute emisiunea lui Moise Guran de pe Europa FM, cea cu telefoanele şi-ascultătorii care sună. Eram în „lunch break” ca să nu zic pauză de masă că sună prea muncitoresc şi nu-i de bonton în zilele noastre.

Relaxat fiind şi cu furculiţa-n mână mă las eu acaparat de discuţia din eter.  Merge radioul  tot timpul în maşină da’ parcă atunci nu-l aud şi nici nu bag de seamă ce spun unii şi alţii. Dacă or fi spunând ceva. Oricum mă enervează la culme moderatorii care din dorinţa de a părea  „ foarte jmecheri” inlocuiesc „m”-ul cu „b”-ul când vorbesc ca-într-un alint de copil tâmp aşa că de obicei nu ascult radioul, doar îl las pornit să facă zgomot. Dar de data asta cum drumul de la farfurie până sub nas al furculiţei nu-mi cerea o atenţie deosebită iar vorbitorii păreau coerenţi devin deci, atent.

Se dezbătea cu înflăcărare dacă Victor Piţurcă ar trebui sau nu să-şi dea demisia de onoare din funcţia de antrenor. Mă gândeam că iar ne-o fi bătut măr vreo ţară în care se joacă fotbal cu nuci de cocos pe post de mingi, n-ar fi fost pentru prima dată oricum, dar aflu cu surpriza celui neinformat că Nea Piţi fuse condamnat, cu suspendare parcă, pentru ceva implicaţii în dosarul cu vestita valiză de la Cluj.  No! Pentru cei din afara Transilvaniei folosit astfel „no” însemnă „uite mă câte se-ntâmplă pe lumea asta şi tu habar n-ai de ele, stai un pic şi ia vezi care-i baiu’!”. „Baiu” explicăm altă dată,  vă rooog frumos. Aşadar să-şi dea Piţi demisia ori ba? Asta-i întrebarea! Unii că da, alţii că ba, ştiţi cum e când cineva cere părerea cuiva. Doar Guran încerca, fără prea mult succes, păcat, să aducă discuţia spre esenţa problemei. Omul ăsta ne reprezintă, îmbracă haina de antrenor al echipei NAŢIONALE, tot ce face el din această funcţie este sub umbrela tricolorului naţional, chiar vrem ca un condamnat să ne reprezinte? Toţi cei care sunau răspundeau când Moise le cerea să se pună în situaţia lui Piţi că şi-ar da demisia, aşa ar fi onorabil. N-ar fi zis al naibii unul că el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată şi n-ar fi ajuns în situaţia aia nicicum.   Ba chiar era unul care îl scuza înţelegător „a vrut şi el să ajute un prieten” ca şi cum ar trebui noi să ne-ntrebăm ce-o fi rău în asta, doar voia să dea o mână de ajutor. Zadarnic încerca Moise să-i aducă pe calea cea dreaptă „măi, ăsta e condamndat prin sentinţă definitivă”, nu-l auzea nimeni. La un moment dat sună un zevzec cu exprimare pe măsură care nu zice de ce, nici nu-i păsa de condamnare el doar voia ca Piţi să-şi dea demisia „pen’că n-are rezultate”. Abil Moise-l întreabă dacă în locul lui Nea Piţi ar fi Mourinho ar trebui să-şi dea ăsta demisia? Nu , normal că nu, doar e un antrenor bun, răspunde zevzecu! Păi cu condamnarea cum ramâne!? Adică vreau ca unu’ condamnat irevocabil să stea pe toate ecranele lumii cu mâna la inimă când se cântă imnul ţarii!? WTF!?

După alte câteva momente sună un altul şi începe omul să vorbească de lipsa de valori şi de nonvalorile din societatea noastră. Rezonam cuvânt cu cuvânt cu ce zicea tipu’, încă unu’ ca mine îmi ziceam, suntem mulţi 🙂. Numai că brusc îl opreşte Moise şi-l contrazice tăios pe om „ăştia nu sunt nonvalori (referindu-se la Piţi, Becali şi alti condamnaţi)”. Da’ ce-or fi măi Gurane, eu în sinea mea!? Ai dat-o şi tu pe ulei? Până să-mi termin gândul mă lămureşte: sunt infractori, sunt chiar mai rău decât nonvalorile.  Oooops! Da, aşa-i prietene, sunt infractori, adică ăia care fac lucruri rele altora. Intenţionat. Cel puţin în cazul lor dezbătut la radio.

Gândul mi-a zburat apoi singur întrebându-mă când naiba am uitat ce e valoros şi ce nu!? Ce ne-a făcut să nu mai conteze pentru noi  faptul că o persoană este un infractor? E ca şi cum am considera asta un accident care se poate întâmpla oricui în orice secundă.

Avea dreptate Moise, nu-i un accident, e cu premeditare. S-au adunat, s-au înţeles şi s-au apucat de treabă. I-au prins şi pe unii i-au băgat la zdup. Ce-i rău în asta? Nu asta ar fi trebuit să se intâmple? Ba da! Păi atunci hai să ne asumăm ce gîndim, hai să conştientizăm ce gândim şi să vedem prima dată „ce-i greşit cu noi” apoi să facem curăţenie interioară şi la sfîrşit să spunem răului pe nume. Gata! Ajunge! Noroc că pentru ipocrizie nu faci închisoare, ar fi pustii străzile şi nu-s sigur nici pe mine din ce unghi aş putea vedea soarele…

Respect Moise!

Cuvinte frumoase ale unui „paşoptist” destul de puţin cunoscut zic eu:

 

Alecu Russo (1817 - 1859), Moldavian Romanian ...

Alecu Russo (1817 – 1859), Moldavian Romanian writer, literary critic and publicist. (Photo credit: Wikipedia)

 

„Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba.“

Autor printre altele al lucrării „Cântarea României” din care reiau un fragment cules de pe net:

„…Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi, cântecele să sfârşesc în blăstămuri. Şi copii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţării. Fiecare părticică de pământ e văpsită  de sângele lui. Şi într-o zi ni s’au zis: Munceşte, Române, de dimineaţa  până in seara. Şi rodul muncii nu va fi al tău ! Tatăl tău ţi-au lăsat de moştenire o ţarină şi arme. Şi nu te vei bucura de dânsele. Şi tu vei  trăi veşnic robind. Trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine. Vei plăti aerul ce răsufli. Vei plăti soarele ce te încălzeşte şi  locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi şi boul ce-ţi ajută la munca. Trupul tău se va gârbovi subt bătaie si partea ta in lume va fi ocara !…”

Se potriveşte al naibii de bine! Întrezărea omul ăsta ceva ce noi nu ştim să vedem azi!?

Mai multe puteţ găsi aici împreună cu date biografice.

Vânat şi vânator. În lumea animală e foarte simplu să pui degetul pe fiecare însemnându-l ăsta-i  rumegător iar ăsta-i mâncător de carne crudă. Desigur sunt şi excepţii de ambele părţi care combină cele două mari diete dar asta nu le face să treacă dintr-o categorie în alta. Urşii tot carnivori vor fi chiar dacă cochetează cu mierea şi zmeura iar cimpanzeii  rămân vegetarieni chiar dacă din când în când vânează alte maimuţe mai mici. Chestie de gusturi apărută în lipsa restaurantelor din savana bănuiesc.

Dar cum rămâne cu oamenii? Aici apar anumite probleme. Dacă în urmă cu câteva sute-mii de ani era clar cine răpune din saltu-i sprinţar căprioara acum, obiceiul devenind desuet, vânătoarea se desfăşoară-n supermarket-uri şi mall-uri iar aici stimaţi confraţi suntem pe teritoriul altcuiva. Da, ştiu pare înfricoşător dar aşa este. Evoluţia a cizelat cu rafinament vânatorul suprem. N-are corpul acoperit cu blană, bicepşii umflaţi şi privirea cruntă da’ tinde spre 90-60-90 şi miroase muuuult mai bine. Şi-n plus poartă tocuri. De obicei. Lăsaţi fanteziile de vânători primitivi de-o parte pentru că i-a ghiciţi cine-i principala pradă a supremului !? Nu vă mai amăgiţi cu nostalgice gânduri, nu, nu. Cei mai tineri vor spune probabil că mă înşel şi s-ar putea chiar să aibă dreptate dar doar până la un anumit punct iar asta nu face decât să-ncurce şi mai mult lucrurile.

În vremuri de demult apuse puterea gintei ancestrale era dată de „fioroşenia” fiecărui vânător în parte şi de greutatea buzduganului din dotare. Iar vă gândiţi la prostii… incredibil! Dar vremurile-n care eram mândrii şi făloşi au apus şi nu mai suntem noi vânătorii aşa că…

Tocmai mă pregăteam să dau vina pe toate femeile de pe planetă pentru decăderea scumpei noastre societăţi acuzându-le ca vânători suprem ai zilelor noastre pentru toate câte-s rele azi în lume, începeam chiar să ma simt bine din postura asta de acuzator când… Doar cum putea fi altfel, vârful lanţului trofic ridică toată piramida societăţii!?… Numai că vedeţi… cum să spun eu… dacă vânatul nu ridică nicio problemă atunci vânătorul devine un simplu culegător. Pur şi simplu întinde mâna. Mărul ăsta-mi place, ăsta nu şi gata toată treaba. Problema nu-i la vânător deci. Hm… dar totuşi dacă ogarul nu-i suficient de rapid nici iepurele nu se ma chinuie să-şi dea duhul printre tufe, aleargă aşa mai în dorul leli.

Încurcate mi-s gândurile azi!

Voiam să găsesc o vină şi acum m-am trezit cu două. Voiam să dau vina pe femeile de toate vârstele că acceptă în jurul lor tot felul de specimene, de la cele mai vulgare şi mai primitive până la cele mai tâmpe şi pline de ifose rateuri genetice masculine. Culmea unele dintre ele sunt chiar mândre de marea achiziţie. Altele, mai nefericite, îşi deplâng soarta. Şi-atât, nu fac nimic s-o schimbe. Iar în tot acest timp şi din acest motiv al complacerii şi acceptării oricărei tâmpenii în propria viaţa noi toţi ne scufundăm încet în submediocritate pentru că dacă n-am fi acceptaţi aşa rataţi cum suntem ne-am pune pe treabă şi ne-am cizela cât de cât. Dar constat că-i perfect valabilă şi reciproca. Sunt cumplit de mulţi confraţi care par a fi paraşutaţi pe lumea asta doar pentru perpetuarea speciei. Asta caută, doar asta. Nimic mai mult. Azi aici, miine dincolo, o decorativă la braţul drept acum, peste zece minute alta decorativă la celălalt braţ. Atât. Păi dacă asta se cere atunci asta se vinde. Ce mi se pare surprinzător totuşi este că sunt destule doamne şi domnişoare care parcă nu vor să vândă şi altceva lasându-se pradă lejeră acestor zburători de profesie.

În tot vacarmul ăsta de vină şi vinovaţi unde-i dragostea? Unde-i respectul pentru celălalt? N-o să vezi niciodata o antiplopă apropiindu-se periculos de mult de vreun leu şi nici n-o să vezi vreun leu lergând cu limba scosă prin savană după toate caprele săltăreţe. Ştiu unde şi când au şanse şi unde nu, ştiu când merită şi când nu. Se respectă unii pe alţii. Oamenii de ce n-o mai fac? Parcă eram mai evoluaţi dar cu toate astea ne comportăm de parcă am fi reduşi nu la animalul din noi ci chiar la mai puţin, doar la unul din instinctele animalice.

Păcat… e atât de multă frumuseţe în a face curte şi a fi curtat.

Tineri de toate felurile şi vârstele aveţi pretenţii de la propria viaţa! Impuneţi standarde! Atît celor din jurul vostru cât mai ales vouă. Vă rog! Şi vă mai rog un lucru: gândiţi. Gândiţi mai mult şi la mai multe. La orice.