Dulceaţă de căpşuni

Posted: 10/06/2013 in Gastro...logie
Etichete:, , , , , , , , ,

                Salutare! Vă asigur că titul e cât se poate de banal iar acest articol chiar este despre dulceaţa de căpşuni făcută la noi acasă în weekend-ul ce tocmai a trecut. Despre dulceaţă şi bineânţeles despre cum s-a ajuns la borcanele pline cu minunăţia colorată delicios în roşu carmin.

                Sunt o persoană destul de conservatoare în ceea ce priveşte dulciurile, opri-mi-s-ar conservatorismul la atât, şi-atunci din punctul meu de vedere cele mai puţin rele sunt cele făcute în casă. Cu toate asta deşi încercăm fără vreun succes notabil să reducem pe cât posibil kilogramele de zahăr cumpărate lunar înlocuindu-le cu miere tentaţiile dulci nu încetează să câştige confruntare după confruntare în lupta fără hotărâre dusă împotriva lor. Dulceaţa n-a fost însă niciodată o chestiune de luat în seamă, era ceva ce se pune pe clătite doar din când în când şi doar pentru puşti, facută de bunici iar borcănelul mititel ajungea mai bine de o lună. Asta până weekend-ul trecut… Dar cum s-a ajuns aici daţi-mi voie să vă spun.

                Eram noi, adica scumpa mea soţie şi eu, vineri la Lidl unde analizam grăbiţi, ca de obicei, oferta expusă pe rafturile-ncărcate bifând mental cumpărăturile de weekend.

-A, s-a terminat zahărul! şi trecând pe lângă un raft ticsit de pachete pune unul în coş.

Pufnind în mintea mea „iar s-a terminat?” şi cu voce tare:

                -Vezi că nu-i zahar normal, de parcă ar putea exista şi zahăr anormal J, e gelifiant.

                Intrigată, v-am spus că nu facem dulceaţă acasă, ia pachetul frumos ambalat din coş şi-ncepe a citi de pe el. Zâmbind încântată de descoperie îmi spune ceva de genul:

                -O reţetă super faină, ar trebui s-o încercăm. Sigur o să-ţi placă!

                Mie!? Dulceaţa!? Nici într-o mie de ani, ştie doar că pentru mine „fiertura de fructe” se opreşte la magiunul de prune făcut la ţară.

                -Hai măi Puiu’, mă miaun eu, cine ştie ce-au pus în el doar şti ce părere am depre toate astea…

                -Da, spune scurt şi pune nu unul ci două pachete în coş privindu-mă fix în ochi cu un zâmbet ce mă intriga şi pe care nu l-am înţeles atunci.

                Ca un marcant reprezentant ce sunt al ancestralei ginte masculine am vrut să retez din faşă acestă gravă abatere de la disciplina familială dar zâmbetul acela mă intriga în continuare şi-atunci instinctul de conservare prevăzător îmi zice să-mi văd de treabă, vrei ceai la cină? Că până faci tu iar o tocăniţă de cartofi… Dar răul era deja înfăptuit pentru că probabil pe faţa mea se puteau citi urmele adânci lăsate de această mult prea cumplită frământare interioară când:

                -S-a-ntâmplat ceva Pui? Ţi-e bine? mă-ntreabă soţia mea cu sinceră îngrijorare-n glas.

                -Da, da, răspund repede. Mă uitam la ambalaj, ce drăguţ e!

                M-a privit cu un zâmbet plin de intuiţie. Înţelesese totul, sunt sigur. Cum naiba faceţi voi femeile chestia asta!? S-a prins apoi împăciuitor de braţul meu şi ne-am continuat cumpărăturile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi a preparat spre încântarea tuturor o super, mega, extra şi totodată ultra delicioasă dulceaţă de căpşuni. Reţeta, cu piper, ardei iute şi gimbir o gasiţi pe pachetele de zahăr gelifiant Mărgăritar sau dacă doriţi neapărat întrebaţi-mă şi-am să v-o spun. Au ieşit ceva borcănele şi ştiţi cum e, întotdeauna rămâne unul care nu se umple de tot şi-atunci rămâne pentru consum imediat. Mai corect consum instant decât imediat dacă e să fiu corect.

După ce au gustat şi băieţii câte o linguriţă, nu mai mult că le face rău m-am pomenit cu jumătete de borcan de dulceaţă-n mână. Mi-a luat cam trei minute până i-am lustruit interiorul. Singur. Uimitor cit de bine poate culisa o linguriţă metalică pe o suprafaţă atât de netedă şi dură ca cea a unui borcan atunci când ai suficientă determinare.

Cuprins de remuşcări în faţa unui atât de uimitor şi dulce succes culinar decretez că e musai nevoie de clătite pentru a-l pune-n valoare. Toată lumea-i fericită aşa că sparg ouă, pun lapte, făină şi tot aşa.

De obicei primele sunt cu brânză, toată lumea le adoră, dar de dată asta era de la sine înţeles că toate, absolut toate vor fi cu dulceaţă.

-Vă place copii? Îi întreabă soţia mea aşteptându-şi răbdătoare clătita zâmbind cald spre cei doi puşti care deja aveau mustăţi lipicioase până la urechi.

-E delicious! Se alintă în engleză cu gura plină cel mic.

A învăţat de pe Minimax cuvîntul şi-l foloseşte numai atunci când îi place cu adevărat ceea ce mănâncă. Apoi adaugă fluturându-şi mâna:

-Da’ cu clătite e aşa şi-aşa. Deşi e mai amuzant cum le întoarce tati (eu le arunc „like a pro” cu tigaia) tot mai bune-s ale tale, îi răspunde soţiei.

Aşa-mi trebuie mie dacă l-am învăţat de mic să spună numai ce gîndeşte, acum culeg roadele. Mă rog, ce ştie un mucos de şapte ani despre politically correct sau despre rafinamentele haut cuisine! Pfff…

_

Anunțuri
Comentarii
  1. Ovidiu Roman spune:

    daaa, bine ca acum citind mi-e foame! ce saracie mananc la doispe noaptea :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s