Amintiri pescăreşti

Posted: 17/09/2013 in Liber alese
Etichete:, , , , , ,

Constat cu regret că vara a trecut deja iar eu am fost la pescuit doar o dată anul acesta.

Deşi nu sînt un pescar foarte priceput pasiunea e mai mare decît toate capturile mele adunate la un loc aşa că sînt într-o continuă perfecţionare a tehnicii de „înţepare” şi într-o constantă căutare de metode noi de a prinde monstrul lacului.

 Dacă anul acesta m-am bucurat ca un copil de grădiniţă cînd primeşte o bomboană pe băţ pentru fiecare caras prins la plută pe lacul Filea şi m-am mulţumit cu „plutăreala” de acolo, anii trecuţi am încercat şi artileria grea, pescuitul la fund. Ok, da, ştiu, amuzant. V-aţi oprit din rîs? Pentru profani doar ţin neapărat să clarific că pescuitul pomenit n-are a face cu poziţia ursului din povestea cu vulpea, aventură în urma căreia şi-a pierdut ursul coada ci se referă la faptul că momeala cade pe fundul apei iar miza sînt peştii mari de acolo care de obicei nu ies la suprafaţă.

Dar ca să ai succes cu o astfel de metodă de pescuit trebuie să dai dovadă şi de puţină îndemănare în lansarea momelii cît mai departe de mal, cît mai aproape de mijlocul lacului, fix la poarta casei mostrului tăcut din adîncuri. Uşor de zis, banal de gîndit, dar cu dichis de înfăptuit. Ei dar această aruncare este cartea de vizită a oricărui pescar, cu cît distanţa e mai mare şi gogoloiu’ de momeală mai descîntat cu atît pescarul e mai priceput. Ce te faci însă dacă eşti cum eram eu şi încă pe undeva mai sînt, un novice într-ale vestitei lansării? Staţi să vedeţi doar întîmplare.

Îmi fac eu socoteala într-o zi cam de ce aş avea nevoie pentru sîmbăta ce urma ca să dau lovitura şi să-i las pe toţi cu gura căscată de cît de priceput îs într-ale pescuitului. Bun, îmi zic, am nevoie de ineluşele alea pe care le-am văzut că se pun pe fir ca să stea întins, de crăcane şi bineînţeles de chestiile alea pe care se pune momeala şi de care se agaţă cîrligele de pescuit. Verific trusa. De nici unele, doar plute, cîrlige şi plumbi. Iau drumul magazinului din blocul vecin plin de entuziasmul ignorantului. Cioc, cioc, buna ziua. Înăuntru plin de lume. Ooopsi! Cum să cer dacă habar n-am cum se numesc toate minunile alea de care mi se părea mie că am nevoie!? Fac pe priceputul şi pe interesatul pe la beţele de pescuit, mă uit pe la mulinete dar nici cum muşterii nu se dădeau duşi. Prind pînă la urmă un moment mai fără clienţi, îmi fac curaj şi m-apropii de vînzător iar cu un ton aparent degajat îi cer ”daţi-mi vreo patru instalaţii de genul ăsta portocalii”. Ăla, afurisitul de vînzător, m-a citit într-o secundă. Ce şi-o fi zis „te-am prins fraiere, azi rîdem pe săturate” şi se face că nu înţelege ce-i cer. La naiba! Sînt cu degetul pe vitrina raftului fix în dreptul lor! Cum poţi să nu înţelegi!? M-a frecat arătîndu-mi orice altceva pînă învins fiind i-am cerut spăşit „daţi-mi patru ineluşe de-alea portocalii”. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că simţeam în ceafa toate mustăcelile înfundate ale celorlalţi clienţi, bine că sînteţi voi experţi, ăsta, isteţul ăsta de vînzător adaugă tare, nu cumva să rămînă vreunul de pe stradă care să nu fi auzit „a… bambine!? păi spuneţi dom’le aşa”. Cor de pufnete şi chicoteli. Traumatizat am blocat în subconştient amintirea a ceea ce a urmat pentru cumpărarea celorlalte „instalaţii”.

Reiau şirul evenimentelor cînd deja ajuns pe lac aveam tot ce-mi trebuia pentru marea captură. Ca să previn retrăirile de cu o zi înainte îmi pregătisem acasă nada cît mai corect am putut eu după instrucţiunile binevoitoare culese de la umoriştii amabili din magazin. Facusem chiar şi cîteva simulări de lansare. Adică m-am întins pe spate jos pe pardoseală şi cu băţul extins încercam să-mi fixez în memorie cam cum ar trebui făcut. Doar imaginaţi-vă un băţ de patru metrii într-o camera de bloc. Nu se făcea să ajung pe lac şi să nu pot lansa. O zi întreagă ar fi trebuit să suport ironiile vecinilor de mal. Revenim. Pînă m-am întins eu cu toate ale mele în stînga mea îşi face apariţia el, expertul, spaima spaimelor mele. Prima lui aruncare s-a duuuuuus … Cred că a zburat cinci minute pînă a aterizat fix în mijolcul lacului, mi s-a părut mie. Se uită apoi superior înspre mine, oarecumva „ei? ai văzut? aşa se face, hai arată ce poţi!”. Eu… ce puteam? Pleosc ca broasca cinci metri mai încolo de trestie. La fiecare lansare expertul îmi arunca priviri zeflemitoare. Aruncare după aruncare mă măcina din priviri. Pe la amiază devenise deja atac la persoană.

Trebuia să am măcar o aruncare mai lungă decît a lui, măcar una aşa de onoare. Aşa că mă pregătesc eu moral, îmi pregătesc şi băţul iar cînd omul nostru lansează lansez şi eu. Îmi pusesem toată priceperea în lansarea aia, încrucişasem toate degetele posibile şi disponibile şi mă muşcasem şi de limbă doar doar a fi una reuşită. Aruncasem din toţi muşchii mei. Mi s-a părut că pentru o clipă se făcuse linişte în jurul lacului şi toţi îmi urmăreau aruncarea. Momeala ăstuia căzuse de mult în apă dar a mea nu făcuse nici un zgomot. Mă uit temător, s-o fi încurcat în vîrful undiţei. N-ar fi fost pentru prima dată în ziua aceea. Dar nu, ea, scumpa de ea tocmai căzu în apă cu vreo douăzeci de metri mai departe decît a expertului. Cu o prezenţă de spirit surprinzătoare şi ca să înlătur orice dubiu asupra „posesorului” aruncării mă autoîntreb cu voce tare, da’ tare: „io am aruncat pînă acolo? Oaaaaau…” şi mă uit în stînga şi-n dreapta ca să string aplauzele binemeritate. Eram într-al nouălea cer, priviri admirative-n dreapta, respect din stinga. Reuşisem.

Aşez aşadar degajat undiţa pe crăcanele aferente, deja cîştigasem tot ce pierdusem la aruncările anterioare şi cu mîinile încă uşor tremurînd din cauza emoţiei reuşitei încep a mulina lejer. Trebuia intins puţin firul şi prinsă bambina. Mulinez eu ce mulinez dar firul nu se întindea… Încurcat şi temător urmăresc cu privirea firul pe suprafaţa lacului. Norocul meu că ceilalţi erau deja atenţi la treburile lor şi n-au observat că în vîltoarea evenimentelor şi din prea mult entuziasm combinat cu prea puţină pricepere am rupt firul la lansare iar biata mea nadă eliberată de greutatea liniei a zburaaaat liberă cît a văzut cu ochii. Se săturase probabil să tot fie izbită-n cinci metri de apă.

Dîndu-mi seama de situaţia jenantă în care mă aflam mai ales după ce şi semnalizasem cu atîta emfază performanţa lansării a trebuit să treaca o jumătate de oră pînă să prind curaj să ridicat din nou undiţa pentru a-i monta o altă nadă şi-a o lansa din nou.

Ei ce să-i faci? Amintiri pescăreşti… Păţeşti…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s