Archive for the ‘Gastro…logie’ Category

                Salutare! Vă asigur că titul e cât se poate de banal iar acest articol chiar este despre dulceaţa de căpşuni făcută la noi acasă în weekend-ul ce tocmai a trecut. Despre dulceaţă şi bineânţeles despre cum s-a ajuns la borcanele pline cu minunăţia colorată delicios în roşu carmin.

                Sunt o persoană destul de conservatoare în ceea ce priveşte dulciurile, opri-mi-s-ar conservatorismul la atât, şi-atunci din punctul meu de vedere cele mai puţin rele sunt cele făcute în casă. Cu toate asta deşi încercăm fără vreun succes notabil să reducem pe cât posibil kilogramele de zahăr cumpărate lunar înlocuindu-le cu miere tentaţiile dulci nu încetează să câştige confruntare după confruntare în lupta fără hotărâre dusă împotriva lor. Dulceaţa n-a fost însă niciodată o chestiune de luat în seamă, era ceva ce se pune pe clătite doar din când în când şi doar pentru puşti, facută de bunici iar borcănelul mititel ajungea mai bine de o lună. Asta până weekend-ul trecut… Dar cum s-a ajuns aici daţi-mi voie să vă spun.

                Eram noi, adica scumpa mea soţie şi eu, vineri la Lidl unde analizam grăbiţi, ca de obicei, oferta expusă pe rafturile-ncărcate bifând mental cumpărăturile de weekend.

-A, s-a terminat zahărul! şi trecând pe lângă un raft ticsit de pachete pune unul în coş.

Pufnind în mintea mea „iar s-a terminat?” şi cu voce tare:

                -Vezi că nu-i zahar normal, de parcă ar putea exista şi zahăr anormal J, e gelifiant.

                Intrigată, v-am spus că nu facem dulceaţă acasă, ia pachetul frumos ambalat din coş şi-ncepe a citi de pe el. Zâmbind încântată de descoperie îmi spune ceva de genul:

                -O reţetă super faină, ar trebui s-o încercăm. Sigur o să-ţi placă!

                Mie!? Dulceaţa!? Nici într-o mie de ani, ştie doar că pentru mine „fiertura de fructe” se opreşte la magiunul de prune făcut la ţară.

                -Hai măi Puiu’, mă miaun eu, cine ştie ce-au pus în el doar şti ce părere am depre toate astea…

                -Da, spune scurt şi pune nu unul ci două pachete în coş privindu-mă fix în ochi cu un zâmbet ce mă intriga şi pe care nu l-am înţeles atunci.

                Ca un marcant reprezentant ce sunt al ancestralei ginte masculine am vrut să retez din faşă acestă gravă abatere de la disciplina familială dar zâmbetul acela mă intriga în continuare şi-atunci instinctul de conservare prevăzător îmi zice să-mi văd de treabă, vrei ceai la cină? Că până faci tu iar o tocăniţă de cartofi… Dar răul era deja înfăptuit pentru că probabil pe faţa mea se puteau citi urmele adânci lăsate de această mult prea cumplită frământare interioară când:

                -S-a-ntâmplat ceva Pui? Ţi-e bine? mă-ntreabă soţia mea cu sinceră îngrijorare-n glas.

                -Da, da, răspund repede. Mă uitam la ambalaj, ce drăguţ e!

                M-a privit cu un zâmbet plin de intuiţie. Înţelesese totul, sunt sigur. Cum naiba faceţi voi femeile chestia asta!? S-a prins apoi împăciuitor de braţul meu şi ne-am continuat cumpărăturile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi a preparat spre încântarea tuturor o super, mega, extra şi totodată ultra delicioasă dulceaţă de căpşuni. Reţeta, cu piper, ardei iute şi gimbir o gasiţi pe pachetele de zahăr gelifiant Mărgăritar sau dacă doriţi neapărat întrebaţi-mă şi-am să v-o spun. Au ieşit ceva borcănele şi ştiţi cum e, întotdeauna rămâne unul care nu se umple de tot şi-atunci rămâne pentru consum imediat. Mai corect consum instant decât imediat dacă e să fiu corect.

După ce au gustat şi băieţii câte o linguriţă, nu mai mult că le face rău m-am pomenit cu jumătete de borcan de dulceaţă-n mână. Mi-a luat cam trei minute până i-am lustruit interiorul. Singur. Uimitor cit de bine poate culisa o linguriţă metalică pe o suprafaţă atât de netedă şi dură ca cea a unui borcan atunci când ai suficientă determinare.

Cuprins de remuşcări în faţa unui atât de uimitor şi dulce succes culinar decretez că e musai nevoie de clătite pentru a-l pune-n valoare. Toată lumea-i fericită aşa că sparg ouă, pun lapte, făină şi tot aşa.

De obicei primele sunt cu brânză, toată lumea le adoră, dar de dată asta era de la sine înţeles că toate, absolut toate vor fi cu dulceaţă.

-Vă place copii? Îi întreabă soţia mea aşteptându-şi răbdătoare clătita zâmbind cald spre cei doi puşti care deja aveau mustăţi lipicioase până la urechi.

-E delicious! Se alintă în engleză cu gura plină cel mic.

A învăţat de pe Minimax cuvîntul şi-l foloseşte numai atunci când îi place cu adevărat ceea ce mănâncă. Apoi adaugă fluturându-şi mâna:

-Da’ cu clătite e aşa şi-aşa. Deşi e mai amuzant cum le întoarce tati (eu le arunc „like a pro” cu tigaia) tot mai bune-s ale tale, îi răspunde soţiei.

Aşa-mi trebuie mie dacă l-am învăţat de mic să spună numai ce gîndeşte, acum culeg roadele. Mă rog, ce ştie un mucos de şapte ani despre politically correct sau despre rafinamentele haut cuisine! Pfff…

_

Anunțuri

Uite că-mi iau inima-n dinţi şi-mi descarc sufletu’ în faţa voastră. Da, mărturisesc! Eu, bărbat român, am gătit. Oricât de surprinzător ar parea vă asigur ca minunea s-a întâmplat în realitate. Mai mult ţin să precizez că eram singur în bucatarie aşa că meritele îmi aparţin întru-totul.

Dacă v-am captat măcar puţin atenţia atunci vă rog să-mi daţi voie să detaliez.

Aşadar la noi acasă pentru că suntem o familie modernă suntem şi al naibii de ocupaţi deci timpul rezervat activităţilor de orice fel e raţionalizat mai ceva ca salamul cu soia pe vremea colhozurilor. Aici pot doar să-mi imaginez pentru că din fericire n-am apucat vremurile respective. Astea fiind datele problemei îmi propun eu zilele trecute să-mi uimesc familia cu o iniţiativa demnă de  Jamie Oliver adică să gătesc. Fericit nevoie mare de hotărârea luată mă gândeam cu emfază la “dish-ul” cu care îmi voi impresiona apropiaţii aşa ca aleg un fel maiestuos de mâncare din memorie şi mă pun pe treabă. Mărturisesc faptul că n-am avut curaj să (re)deschid cartea de bucate pentru că data trecută când am facut-o am ramas cu sechele grave, jumate din termenii folosiţi mi se păreau mai complicaţi ca acidul dezoxiribonucleic. Auzi, tăiaţi “julien” ceapa!? Da‘ “soldăţei” ce-are mă!? În fine, să depaşim momentul.

După cum vă spuneam aleg eu un fel principal de Oscar: tocăniţă de cartofi cu cârnaţi de casă. Şi mămăliguţă. Adică nu oricum, mă-nţelegeţi… Ştiam de la bunicile mele că nu trebuie multe ingrediente, nişte ceapă, câţiva cartofi, ceva apă şi nişte prafuri gen făina, sare, piper şi boia. A da, şi cârnaţi bineînţeles. Fel ţăranesc fără multe şanse de eşec, câştig la sigur, gândesc eu.

Cu ce să-ncep? Cu ceapa clar! Pufneşte bucătarul din mine. Zis şi făcut. Scot eu nişte ceapa şi-ncep a curăţa. Una, două, trei or fi de-ajuns? Erau ele cam măricele da’ ştiţi cum e, dacă nu rămâne înseamnă că nu-i destul. Hai s-o toc. Pac, pac, pac de trei ori cu cuţitul, zbang zece lacrimi şi gata ceapa mea, dovedită, marunţită. “Ce faci Pui acolo? Stroganoff?” soţia mea zâmbind în trecere prin dreptul bucătăriei. Îi arunc o privire tulbure ajutat fiind de ceapa proaspăt tăiată. Stroganoff!? A, ok, un fel de “julien”.  Nu răspund la provocări şi-mi continui questul. Circumspect, schimb totuşi cratiţa cu una mai mare. Cartofii. Îmi amintesc cum se topeau în gură pe vremea copilăriei mele când în vacanţe fiind eram iarna la bunici. Mmm… gustul acela inconfundabil de… Wake up! Ok, ok. Cartofii la curăţat. Ăştia au mers rapid şi fără traume chiar şi la mărunţit. Poate prea mărunţit dar rămâne între noi. Problema era că trebuiau neaparat să fie mai mulţi decât ceapa altfel n-ar mai fi fost tocăniţă de cartofi. Bun, luăm altă cratiţă, cea mai mare. Îmi înăbuş îngrijorarea şi continui. Eviscerez învelişul cârnaţilor de conţinutul delicios şi-l păstrez doar pe acesta din urmă, tăindu-l cu măiestrie în bucăţi. Miros, nu erau afumaţi. Cu calmul unuia trecut prin multe astfel de încercări bucătăţesc rapid aproximativ 37,2876214 grame de slăninuţă afumată, scot la îndemâna “prafurile” şi mă pregătesc pentru “prepararea termică” (asta-i din cartea de bucate de când am deschis-o data trecută).

Mă asigur ca toate-s tocate, ceapa, cartofii, cîrnaţii si toate-s la îndemână.

Uleiul încins, arunc ceapa peste el. Mmm … miresme, lacrimi, agonie şi extaz, încredere zdruncinată dar drum fără întoarcere. După două minute cât un secol fiecare arunc înăuntru cărnaţii bucăţi. Treaba se mai potoleşte şi am timp de un gând: cum naiba fac femeile chestia asta fără să le tremure picioarele, transpire cinci maieuri şi…? Gându-mi este curmat brusc, boiaua, foc mic, cartofii. Pescuiesc rapid cartofii întregi din cratiţă şi-i despic în cinşpe cu ciudă. Ăştia cum naiba au scăpat!? Mai mestec eu de trei ori şi jap cu apa peste toate câte erau deja în cratiţă. Sfârâielile încetează, pulsul îmi revine la normal şi aerul respirat pe nas îmi ajunge din nou. Rotesc aproape învins privirea prin bucătărie simţind din plin trăirile răzeşilor lui Ştefan cel Mare la trecerea tătarilor. Hai că se poate, până fierb molcom toate astea e timp, îmi zic făcîndu-mi curaj. Strâng coji, arunc resturi, şterg totul termin fix la ţanc. Adică un pic după ţanc pentru că minunaţii mei cartofi fiind cam mărunţiţi de felul lor au ales să se fărâme un pic. Mă ia din nou cu tremurici la gândul că trebuie să fac rapid treaba aia cu făina desfăcută şi laptele pâna nu se mămăligesc complet cartofii.  Nu mai ştiu câtă făină am pus, vreo … nişte linguri, sau cât lapte a trebuit să folosesc  ca să desfac făina. Cert este că pe cel care mi-a rămas în cutie din litrul tocmai desfăcut l-am pus în cratiţă ca să subţiez tocăniţa.

Adaug piper “un vârf de cuţit”, amestec, trag, de pe foc şi gust cu teamă. M-am fript de mi-au dat lacrimile mai ceva ca la faza cu ceapa de mi-a amorţit limba şi n-am mai simţit nimic. Adaug totuşi “un praf de sare” aşa de control. În caz că mă vedea cineva trebuia să las impresia că ştiu ce fac, nu? Linişte şi pace, nu mă vedea nimeni.

Mămăliguţa, mai trebuia să fac mămăliguţa! Soarele şi maica ei de mămăligă! Sufletu plângea în mine implorând milă da’ io nu şi nu, până la capăt, totul sau nimic. Înşfac rapid o oală potrivită, cea albă mi se parea mie numai bună. Măsor cu nonşalanţă trei căni de apă apoi golesc oala, parcă era prea nu-ştiu-cum cana. Iau altă cană şi măsor din nou trei căni de apă. Golesc bineânţeles iar oala şi iau una mai mare. La un moment dat ajung cu o oală cu o anumită cantitate de apă pe foc. Privesc cu hotărâre înăuntrul ei gândindu-mă la ce trebuie să adaug. Sare, rapid sare, „două vârfuri de cuţit”. Aştept apoi cuminte să fiarbă şi încep a pune „o ploaie de făină aurie grisată”. Repede ceva de mestecat! Smulg telul din locul lui şi ignor superior zdrăngănitul din spatele uşii dulăpiorului. Amestec cu hotărâre şi aştept să se învârtoşeze mândria naţională. Ei aş, n-avea din ce, prea puţină făină. Adaug făină, fierb şi amestec. Adaug apă şi amestec apoi iar făină şi iar apă… Al naibii treabă mămăliga asta, nici cum nu voia să se potrivească. Cumva, cândva am nimerit-o.

Pun farfuriile pe masă şi răstorn oala cu mămăligă lângă platoul destinat. Suspin adânc, iau o lingură şi strâng conştiincios mămăliguţa de pe masă. Umplu celelalte farfurii cu tocăniţă şi-i chem pe toţi: e gata masa! Am lacrimi în ochi, habar n-am de ce … 🙂

Cam asta a fost tocăniţa de cartofi cu cârnaţi de casă şi mămăliguţă. Epic…

_