Arhivă pentru Aprilie, 2013

Dacă vă întrebaţi ce-i SF-ul ăsta puteţi uşor găsi un răspuns pe Wikipedia aici.

V-aţi lămurit? Cam nu?

Atunci vedeţi aici şi sunt convins că v-aţi lămurit :). Bonsai-ul ăla e demenţial dar ce are a face cu proteina!? Nimic, doar subconştientul nostru trebuie să lucreze…

La ce foloseşte minunea asta? Foarte simplu, vedeţi aici. Dacă vi se pare că ăsta-i doar un pasionat de ciudăţenii mă văd obligat să insist să urmăriţi neapărat videoul din acest articol.

Vi s-a uscat gura? Sper că nu de poftă 🙂 sau mai corect 😦 de trei ori 😦 😦 😦 …

Cred că orice aş spune în plus e de prisos… Data viitoare când cumpăraţi şuncă gândiţi-vă puţin…

Poate sunteţi prea tineri şi nu ştiţi că înainte de ’89 în prăvălii se găseau „tacâmuri de pui”, adică: spate, picioare, gât şi cap. Era cel mai ieftin produs, cu adevărat ieftin. Acum porcăria aia de tacâm din fericire nu se mai vinde, a apărut şunca. Un pic de carne proastă „bucătăţită” şi nişte transglutaminase delicios de 100% naturală şi ceea ce acum ceva  vreme ne întorcea maţele pe dos a devenit delicatesă…

Aldis, Cristim, Meda, Maestro, oare câţi ca ei…?

M-aş face vegetarian da’ nici aolo nu cred că-s toate cum ar trebui…

Poftă… mică, foarte mică.

Anunțuri

Cine râde la urmă …

Posted: 12/04/2013 in Liber alese
Etichete:, , , ,

Cunoasteti cu siguranta expresia « a ride ca prostu’ » mai ales in forma ei populara, adica adresata altuia cu o buna doza de superioritate-n glas si o adiere perversa de blindete compatimitoare umoristo-sarcastica, « rizi ca prostu’ ba ». Am fost cu totii in repetate rinduri la ambele capete ale expresiei. Uneori ne uitam la ea cu ochi mari, candizi cum se indreapta spre noi crispindu-ne risul in rinjet iar alteori ii admiram atotcunoscatori « derrier-ul » asteptindu-i impactul sec de fruntea celuilalt. Acu’ depinde de sansa fiecaruia cum a degustat-o mai des :).

Dar intr-un moment de profunda neinspiratie m-am autoerijat zilele trecute in ipostaza foarte automagulitoare de ai admira « derrier-ul » adresind-o unor personaje dintr-o serie de fotografii evocind familii din diverse tari de la cele mai bogate inspre cele mai sarace cu ce si cit maninca fiecare intr-o saptamina cu citi membri are fiecare adresindu-le-o sub forma « ce naiba rid ba astia ca prostii !? » celor dinspre subsolul clasamentului. Dupa minute bune de cascat ochii la monitor tot uitindu-ma la pozele alea brusc gura mi s-a uscat, m-au luat transpiratiile reci, ma pocnise revelatia… « Rizi ca prostu’ ba ! » e nascuta din invidie. Da, da invidie in forma ei cea mai pura si rautacioasa.

Nu reuseam sa inteleg de ce, vai de viata lor, aia saraci lipiti pamintului rideau cu gura pina la urechi. Oameni care pentru o saptamina aveau un sfert de sac de ceva boabe total necunoscute mie asezonate cu citeva manunchiuri de ierburi uscate pe post de mirodenii rideau cu gura pina la urechi in pozele de pe ecranul meu… Stupoare, imi ingheta creierul numai uitindu-ma la ei. De ce rid astia atit de bine frate !? Ma tot intrebam derulind lista pozelor in sus si-n jos. O fi de la ierburi ii ironizam eu superior.

Am inceput apoi usor, usor sa observ diferentele din fotografii. Cu cit oamenii traiau mai simplu cu atit zimbetul era mai mare. Mai curat. Fetele le erau luminate de o fericire interioara nedisimulata. De ce ? Ce-i facea atit de fericiti ? Bucuria fotografiatului ? Poate pe copii. Dar in fotografii erau si batrini iar zimbetul lor stirb era la fel de fericit ca al marunteilor de citiva ani. Toate astea intr-un contrast izbitor cu personajele fotografiate inconjurate de bunastare. Observam cu amuzament pozitia unei doamne sprijinita lasciv de blatul mobilei de bucatarie zimbind concupiscent si atit de calculat incit puteai sa-ti imaginezi cum doreste sa-si scoata in avidenta doar un sfert din caninul drept si sa-l ascunda pe cel sting care este rasucit putin din cauza ca molarul superior nu s-a aliniat perfect linga premolarul aferent… Mai jos o tinara adolescenta incerca cu succes sa-si evidentieze bustul pretios alaturi de fratele ei, probabil, aflat intr-o pozitie cel putin stranie pentru mine, pelvisul fiindu-i puternic impins inainte. Daca n-ar fi fost grotesc aproape ca l-as fi invidiat pentru mobilitatea de care da dovada alaturat fiind tatal lui asupra caruia calvitia isi lasase profund amprenta iar zimbetul formal era mai mult trist si obosit decit implinit. Apoi un domn cu miinile ingrucisate la piept, umarul sting usor coborit privindu-ne gales pe sub sprincene. Da, se vede ca mergi la sala si inca o data da, se vede ca blonda agatata de umarul tau drept are valente de fotomodel. Cei doi copilasi nu stiu ce cauta in poza voastra, poate sint dintr-o casatorie anterioara… Ajung din nou la fotografiile cu zimbete fericite si ma frapeaza uniformitatea zimbetelor. Toate exprima acelasi lucru indiferent ca sint zimbete de copii cu obrajii imbujorati de frig sau sint ale unor femei a caror virsta o ghicesti cu greu din cauza vintului sau soarelui, cine mai stie, care le-a brazdat fata sau daca sint zimbete de batrini cu gura stirba sau barbati in putere. Toate-s fericite, curate, implinite. Oamenii stau asezati in jurul a ceea ce-i va hrani, unii pe scaune altii cu picioarele incrucisate sub ei. Probabil dupa obiceiul zonei fiecaruia. Oricum nu poti sa spui nimic mai mult despre pozitia lor, doar ca stau asezati, nu disimuleaza nimic, nimic nu-i in plus, nu-i fortat. Razbatea incredibil de multa umanitate din zimbetele lor.

Incercam zadarnic stiind deja ca eu sint cel care a dat cu bita-n balta sa dreg busuiocul spunindu-mi ca de-aia trebuie sa fie atit de fericiti ca n-au nici o grija. N-au o slujba la care trebuie sa ajunga la fix sau inainte de fix si sa plece cind se-ntuneca. N-au curent, apa, gaz care trebuie achitate in fiecare luna. N-au nici o factura de platit. Ma gindeam rizind superior : ca sa aiba factura de mobil de achitat ar trebui sa aiba mai intii un mobil dac-or sti ce-i ala :). Dar risetu-mi capata un gust amar. Ba da au o griji si ei. Cel putin una dintre ele majora si care cred ca se poate rezuma la ceva de genul asta « fara papa, atunci pa, pa ! ». Ramii in viata ! Grija lor constanta si permanenta. Foamea. Fizica, acuta, prezenta, pindind de la coltul sortii cu tot ce implica ea, cu toate consecintele ei meschine. Daca as avea-o si eu !? Brusc toate celelalte griji au devenit irelevante. M-am cam crispat, recunosc. Totusi pe fetele lor nu se putea citi frica sau spaima ci doar bucurie si frumusete umana. O incredere de nezdruncinat, optimism calm provenit din ceva ce stii sigur ca asa este si asa va fi se putea citi pe fetele lor. Trebuie, gindesc eu, o liniste interioara de invidiat sa traiesti constant sub amenintarea consecintelor unei astfel de griji si totusi sa treci usor peste asta si sa-ti etalezi umanitatea atit de natural. Imi vine-n minte ce incercau celelalte personaje sa etaleze. Dintr-o data regret disparitia selectiei naturale.

Hm, oare asta sa fie !? In societatile noastre « evoluate » ai dreptul sa fi cit de prost iti permite propria delasare. Nu te maninca lupul, leul sau vreo alta jivina, in cel mai rau caz n-ai bani de mall. Pe cind in celelalte societati, « involuate » ti-o cam furi daca e sa ma exprim direct. Te-ai zgiriat, te-ai infectat, nu stii ce sa faci iar urmatorul spital nu numai ca e la cinci sute de kilometrii distanta dar mai e si in alta tara atunci ai o problema, majora… Ce speram noi sa implinim in durata vietii noastre si ce spera ei sa implineasca ? Viata noastra, cu tot ce presupune ea, n-ar trebui sa ne poata sterge optimismul din incredere. Si la drept vorbind, nici nu poate doar noi o lasam sa faca asta.

Grijile noastre, ale tuturor, sint diferite. Unele sint reale iar pe altele ni le inventam singuri. Ce n-as da sa stiu zimbi, cu toate grijile mele, ca ei… Rid eu ca prostu’ plin de invidie pe optimismul lor.

Suspended Coffee

Posted: 09/04/2013 in Liber alese
Etichete:, ,

                Am citi zilele trecute un articol frumos aici scris în jurul unei mici povestioare despre frumuseţea umana, despre gesturi care pot schimba, mai mult sau mai puţin, viaţa acelora înspre care sunt îndreptape precum şi a celor care le înfăptuiesc.

                Dar ce este “Suspended coffee”? În puţine cuvinte cam asta: unele localuri acceptă din partea clienţilor lor ca aceştia să plătească în avans anumite “poziţii” din meniu, cafea sau sandwich-uri de exemplu. Ce se întâmplă cu acestea  însă mi se pare fascinant. Proprietarii acestor localuri, toată stima pentru ei, se angajează să păstreze aceste “poziţii ” pre-achitate până în momentul în care cineva solicită un astfel de meniu pre-achitat fără al mai taxa pe acesta din urmă. Frumos zic eu. Te duci la cafenea, plăteşti doua cafele dar ridici doar una pe care o şi savurezi împacat şi cu gândul la fapta bună pe care tocmai ai făcut-o în timp ce pe cealaltă o laşi acolo pentru cineva, nu se ştie cine. În principiu acel cineva ar trebui să fie o persoană care chiar are nevoie de ajutor, se află într-un moment nefast al vieţii şi-i suflă vântul prin buzunare, intră în cafeneaua respectivă şi-ntreabă timid dacă localul respectiv are cumva în meniu o “suspended coffe”. Uman, simplu aşa mi se pare că ar trebui să apară plusvaloarea în tumultul vieţii noastre.

                Dar ceva nu-mi dădea pace în momentul în care citisem articolul. Recunosc şi acum mă sâcâie. Toată istorioara prin care am aflat şi eu de existenţa acestui mod de a ajuta pe cineva aflat la nevoie mi se pare ruptă de realitate, cel puţin ruptă de realitatea noastră din România. Da, poate in State ar merge, poate chiar funcţionează bine doar că acolo e alta lume, de-a dreptul altă planetă. Oamenii şi obiceiurile lor sunt diferite iar ceea ce ei acceptă ca făcând în mod normal parte din viaţa lor pare ciudat şi nelalocul lui aici. Unele pe bună dreptate zic eu dar altele, poate prea multe, ar trebui să le reconsiderăm… Vă amintiţi probabil scena de final din filmul It Could Happen to You când reporterul deghizat bate la uşa restaurantului cerşind creştineşte un bol de orice fel de zeamă caldă. Finalul e fericit pentru toţi iar morala se înţelege de la sine, faptele bune sunt răsplătite cu fapte bune. Atât doar ca asta se întâmpla în State. Imaginaţi-vă o astfel de apariţie în vreun restaurant din România. Neverosimil, aşa-i? De ce? Pentru că din start cerşetorul n-ar fi bătut la nici o uşă. Ştie ce l-ar aştepta dacă ar face-o şi n-ar fi în nici un caz un bol cu supă… Asta spre ruşinea noastră…

                Am înţeles că deja sunt şi la noi în oraş localuri care acceptă aşa ceva, Francesca ar fi unul din ele se spune. N-am fost să verific dar cel mai probabil vor verifica cei de la fisc cum îşi înregistrează “suspended coffee-urile”, dacă eliberează sau nu bon şi cum o scad de pe stoc… Trist dar probabil adevărat.

                N-am fost să verific nu pentru că mi-ar fi teamă că Francesca nu şi-ar respecta cuvântul dar imi e imposibil să vizualizez pe cineva care nu şi-ar permite o cafea să intre în local şi să solicite una… Poate e doar vina mea şi părerea mea despre realitate este alterată. Constat că e greu să fiu obiectiv. Mi-e teama însă că Francesca se va alege cu o groază de “suspended coffe-uri” pe care n-o să aibă cui le oferi pentru că nu le va cere nimeni…

                Inspirat însă de toate acestea m-am gîndit la ce aş putea face. Imaginaţi-vă o sală de aşteptare undeva oriunde, poate la urgenţe în care disconfortul aşteptării nesfârşite ar fi rupt de o mică surpriză plăcută provocată de un automat de cafea în care cineva a adăugat deja câteva monezi. Sau mai bine, imaginaţi-vă cum ar tremura încurcată mâna vreunui bătrânel  în momentul în care ar vedea că roboţelul de unde-şi cumpără litrul de lapte are deja un leu în sold… deşi sunt mari şanse ca bătrânelul să-şi plătească laptele lăsând leul în plus acolo îndepărtându-se apoi tremurând de bucuria gândului că altcineva se va bucura la fel ca el…

                Haideţi să ne reamintim că mai presus de toate suntem oameni.

Ma simt urmarit de mai multa vreme de un sentiment fatidic de autodistrugere nationala si nu inteleg de ce. Eu nu sint fatalist. Si nici negativist nu sint. Prea tare :). Atunci, asteptindu-ma eu ca lumea din jurul meu sa fie la fel ca mine, pretentii absurde, stiu, ma simt agasat pina la enervare de media, de ceea ce eu am impresia ca vrea sa (imi/ne) inoculeze.

Asadar…mircea

Am vazut in urma cu ceva vreme  « Mircea », filmul lui Sergiu Nicolaescu. Mai bine spus am revazut, a treia sau a patra oara filmul si ca de fiecare data cind se intimpla asta am redescoperit in mine trairi noi vis-a-vis de mesajul lui. Sau corect spus, vis-a-vis de mesajul pe care l-am perceput eu :).

Prima data am vazut filmul in ‘89 la putin timp dupa ce aparuse si mi-a facut placere sa-l revad acum dupa atitia ani.  Imi plac filmele istorice, imi place mirosul i cinema. Sticla TV-ului miroase altfel iar de data asta a trebuit sa ma multumesc cu atit 🙂. Si… recunosc imi plac filmele istorice romanesti, am sentimentul ca o parte din gloria apusa a neamului inca se rasfringe asupra noastra, a celor din prezent. Imi dau o stare de bine. Ma ridica.

Da stiu, multi veti intreba care glorie sau care neam … V-as raspunde simplu, al meu. Al neamului meu. Nu stiu nimic despre « al vostru » dar despre « al meu » stiu si-mi place sa stiu si sint avid sa stiu si mai multe.

Revenind la film, cred ca se pune singur in categoria filmelor consumabile, fara prea multe pretentii. Doar pentru mine are o aura aparte, vorbeste despre neamul meu :). Conteaza mai putin daca in rolul principal este Russell Crowe sau Mell Gibson. De data asta cel putin. Ma astept sa mi se oglindeasca trecutul. Trecutul meu. N-astept stralucirea vreunui Oscar. Sint absolut convins ca strainii, francezi, englezi ,nemti sau italieni nu vad nimic in filmul asta, n-au ce. Pentru ei e un film ca oricare altul. Pentru multi de-ai nostrii insa e un film plin de greselei impardonabile, o tinguiere lamentabila…

Da, « Mircea » are scene inspirate din alte filme sau piese de teatru, moartea strajerului e leit- poleit « Vlaicu-Voda ». Da, asa e, nimeni nu poate spune daca Vladut, viitor Tepes, era sau nu atit de apropiat de Mircea Voda. Da, cu siguranta Mircea nu s-a dus in tabara inamica sa-si scape nepotul. Nici de-adevaratelea nu s-ar fi dus daca e sa ma intrebati pe mine. De ce ? Pai daca ar fi avut un nepot atit de prost incit sa ajunga acolo atunci sigur l-ar fi lasat sa si-o fure, selectia naturala isi va fi spus cuvintul. Daca insa prin jocul nefericit al sortii ar fi ajuns totusi prizonier la turci fara vina lui de tinc mucos tot nu s-ar fi dus personal sa-l scape pentru ca turcaletele n-ar fi ratat ocazia sa-l scurteze de cap. Ratiuni reci, militare. Scena pare aberanta. Totusi nu e. De ce ? Pentru ca e o metafora. E metafora neamului meu. Daca tot l-am pomenit pe Mell Gibbson mai devreme cu singuranta l-ati vazut in « The Patriot ». Fain film ! Asa-i ? S-a intrebat cineva daca Benjamin Martin chiar a existat? Si a avut patru baieti? Din care trei omoriti de acelasi om? S-a intrebat cineva daca intr-adevar George Washington a lasat atacul decisiv in batalia finala pe seama voluntarilor? S-a intrebat cineva daca Harry Burwell chiar a spus “damn that man, damn that man” cind uritul ala de colonel William Tavington a pornit cu cavaleria in urmarirea voluntarilor si asa au pierdut englezii America? Nu, nu s-a intrebat nimeni. Bineinteles ca nu s-a intrebat. De ce? Pentru ca era o metafora. Simplu. De obeservat insa similitudinea pina la confuzie dintre numele personajului pozitiv, Benjamin Martin si cel al lui … sa zicem Benjamin Franklin, similitudine absolut intimplatoare, sint absolut convins.

De ce atunci metafora « Mircea » nu se bucura de acelasi drept ? Acela de a fi considerat un act artistic, o metafora istorica si este considerat de multi ca o masluire ieftin-patriotarda a unui regizor-actor mai mult sau mai putin talentat. De ce nu acceptam, sub scuza neadevarului istoric, sa ne lasam educati de aceasta metafora ? Sint convins ca americanii se educa la propriu cu « The patriot » si altele asemeni. De ce atunci sintem atit de critici cu noi insine ? De ce acceptam ca normale si juste actiunile altora dar atunci cind aceleasi actiuni sint proiectate asupra noastra ele devin injuste si aberante ? De ce noi sintem atit de intransigenti cu orice legat de noi ca neam, ca devenire dar atit permisivi si deschisi cu orice vine dinafara legat de noi sau nu, de devenirea noastra sau a altora ? De ce noi sintem cei mai inversunati critici ai nostrii ? De ce « Mircea » e judecat dupa forma si nu dupa fond ? Prestatia artistica a actorilor… e liber sa-si de-a fiecare cu parerea. Nici din « The Patriot » n-am retinut prea multe fete, exceptind bineinteles pe Mell Gibson care e unul dintre preferatii mei.

Si-n “Scrisoarea a III-a” Eminescu incurca evenimentele, sint convins ca voit face asta la fel ca si Nicolaescu. Dar lui ii iertam asta si vedem doar ceea ce trebuie sa vedem, metafora. E adevarat si faptul ca Eminescu a avut sansa sa moara inainte de a-l fi citit noi cei din zilele de azi. Sau … ei… ia stati un pic, va intrebati care-i gresala ?

De ce nu ne acordam si noua aceleasi drepturi pe care tot noi le acordam altora ?

De ce nu avem incredere in ceea ce este bun in noi?

Asta imi aminteste de scena de final dintr-un alt urias film romanesc, « Inghititorul de sabii ». Mitica Popescu si Mircea Albulescu sint in acea scena cu zece clase deasupra oricarui Oscar. Da, stiu… niste ratati ar spune multi despre ei. Eu sint convins insa ca Voltaire ar fi scris cel putin o mie de pagini despre cei doi si ce s-a petrecut acolo.

Dar asta e, Mitica si Albulescu nu sint francezi iar Voltaire n-a fost roman… Scena insa e adevarul gol golut despre ce cred romanii despre romani.

Una peste alta « Mircea » ramine pentru mine o metafora frumoasa iar eu si neamul meu sintem egalii tuturor. Cel putin :).

Uite că-mi iau inima-n dinţi şi-mi descarc sufletu’ în faţa voastră. Da, mărturisesc! Eu, bărbat român, am gătit. Oricât de surprinzător ar parea vă asigur ca minunea s-a întâmplat în realitate. Mai mult ţin să precizez că eram singur în bucatarie aşa că meritele îmi aparţin întru-totul.

Dacă v-am captat măcar puţin atenţia atunci vă rog să-mi daţi voie să detaliez.

Aşadar la noi acasă pentru că suntem o familie modernă suntem şi al naibii de ocupaţi deci timpul rezervat activităţilor de orice fel e raţionalizat mai ceva ca salamul cu soia pe vremea colhozurilor. Aici pot doar să-mi imaginez pentru că din fericire n-am apucat vremurile respective. Astea fiind datele problemei îmi propun eu zilele trecute să-mi uimesc familia cu o iniţiativa demnă de  Jamie Oliver adică să gătesc. Fericit nevoie mare de hotărârea luată mă gândeam cu emfază la “dish-ul” cu care îmi voi impresiona apropiaţii aşa ca aleg un fel maiestuos de mâncare din memorie şi mă pun pe treabă. Mărturisesc faptul că n-am avut curaj să (re)deschid cartea de bucate pentru că data trecută când am facut-o am ramas cu sechele grave, jumate din termenii folosiţi mi se păreau mai complicaţi ca acidul dezoxiribonucleic. Auzi, tăiaţi “julien” ceapa!? Da‘ “soldăţei” ce-are mă!? În fine, să depaşim momentul.

După cum vă spuneam aleg eu un fel principal de Oscar: tocăniţă de cartofi cu cârnaţi de casă. Şi mămăliguţă. Adică nu oricum, mă-nţelegeţi… Ştiam de la bunicile mele că nu trebuie multe ingrediente, nişte ceapă, câţiva cartofi, ceva apă şi nişte prafuri gen făina, sare, piper şi boia. A da, şi cârnaţi bineînţeles. Fel ţăranesc fără multe şanse de eşec, câştig la sigur, gândesc eu.

Cu ce să-ncep? Cu ceapa clar! Pufneşte bucătarul din mine. Zis şi făcut. Scot eu nişte ceapa şi-ncep a curăţa. Una, două, trei or fi de-ajuns? Erau ele cam măricele da’ ştiţi cum e, dacă nu rămâne înseamnă că nu-i destul. Hai s-o toc. Pac, pac, pac de trei ori cu cuţitul, zbang zece lacrimi şi gata ceapa mea, dovedită, marunţită. “Ce faci Pui acolo? Stroganoff?” soţia mea zâmbind în trecere prin dreptul bucătăriei. Îi arunc o privire tulbure ajutat fiind de ceapa proaspăt tăiată. Stroganoff!? A, ok, un fel de “julien”.  Nu răspund la provocări şi-mi continui questul. Circumspect, schimb totuşi cratiţa cu una mai mare. Cartofii. Îmi amintesc cum se topeau în gură pe vremea copilăriei mele când în vacanţe fiind eram iarna la bunici. Mmm… gustul acela inconfundabil de… Wake up! Ok, ok. Cartofii la curăţat. Ăştia au mers rapid şi fără traume chiar şi la mărunţit. Poate prea mărunţit dar rămâne între noi. Problema era că trebuiau neaparat să fie mai mulţi decât ceapa altfel n-ar mai fi fost tocăniţă de cartofi. Bun, luăm altă cratiţă, cea mai mare. Îmi înăbuş îngrijorarea şi continui. Eviscerez învelişul cârnaţilor de conţinutul delicios şi-l păstrez doar pe acesta din urmă, tăindu-l cu măiestrie în bucăţi. Miros, nu erau afumaţi. Cu calmul unuia trecut prin multe astfel de încercări bucătăţesc rapid aproximativ 37,2876214 grame de slăninuţă afumată, scot la îndemâna “prafurile” şi mă pregătesc pentru “prepararea termică” (asta-i din cartea de bucate de când am deschis-o data trecută).

Mă asigur ca toate-s tocate, ceapa, cartofii, cîrnaţii si toate-s la îndemână.

Uleiul încins, arunc ceapa peste el. Mmm … miresme, lacrimi, agonie şi extaz, încredere zdruncinată dar drum fără întoarcere. După două minute cât un secol fiecare arunc înăuntru cărnaţii bucăţi. Treaba se mai potoleşte şi am timp de un gând: cum naiba fac femeile chestia asta fără să le tremure picioarele, transpire cinci maieuri şi…? Gându-mi este curmat brusc, boiaua, foc mic, cartofii. Pescuiesc rapid cartofii întregi din cratiţă şi-i despic în cinşpe cu ciudă. Ăştia cum naiba au scăpat!? Mai mestec eu de trei ori şi jap cu apa peste toate câte erau deja în cratiţă. Sfârâielile încetează, pulsul îmi revine la normal şi aerul respirat pe nas îmi ajunge din nou. Rotesc aproape învins privirea prin bucătărie simţind din plin trăirile răzeşilor lui Ştefan cel Mare la trecerea tătarilor. Hai că se poate, până fierb molcom toate astea e timp, îmi zic făcîndu-mi curaj. Strâng coji, arunc resturi, şterg totul termin fix la ţanc. Adică un pic după ţanc pentru că minunaţii mei cartofi fiind cam mărunţiţi de felul lor au ales să se fărâme un pic. Mă ia din nou cu tremurici la gândul că trebuie să fac rapid treaba aia cu făina desfăcută şi laptele pâna nu se mămăligesc complet cartofii.  Nu mai ştiu câtă făină am pus, vreo … nişte linguri, sau cât lapte a trebuit să folosesc  ca să desfac făina. Cert este că pe cel care mi-a rămas în cutie din litrul tocmai desfăcut l-am pus în cratiţă ca să subţiez tocăniţa.

Adaug piper “un vârf de cuţit”, amestec, trag, de pe foc şi gust cu teamă. M-am fript de mi-au dat lacrimile mai ceva ca la faza cu ceapa de mi-a amorţit limba şi n-am mai simţit nimic. Adaug totuşi “un praf de sare” aşa de control. În caz că mă vedea cineva trebuia să las impresia că ştiu ce fac, nu? Linişte şi pace, nu mă vedea nimeni.

Mămăliguţa, mai trebuia să fac mămăliguţa! Soarele şi maica ei de mămăligă! Sufletu plângea în mine implorând milă da’ io nu şi nu, până la capăt, totul sau nimic. Înşfac rapid o oală potrivită, cea albă mi se parea mie numai bună. Măsor cu nonşalanţă trei căni de apă apoi golesc oala, parcă era prea nu-ştiu-cum cana. Iau altă cană şi măsor din nou trei căni de apă. Golesc bineânţeles iar oala şi iau una mai mare. La un moment dat ajung cu o oală cu o anumită cantitate de apă pe foc. Privesc cu hotărâre înăuntrul ei gândindu-mă la ce trebuie să adaug. Sare, rapid sare, „două vârfuri de cuţit”. Aştept apoi cuminte să fiarbă şi încep a pune „o ploaie de făină aurie grisată”. Repede ceva de mestecat! Smulg telul din locul lui şi ignor superior zdrăngănitul din spatele uşii dulăpiorului. Amestec cu hotărâre şi aştept să se învârtoşeze mândria naţională. Ei aş, n-avea din ce, prea puţină făină. Adaug făină, fierb şi amestec. Adaug apă şi amestec apoi iar făină şi iar apă… Al naibii treabă mămăliga asta, nici cum nu voia să se potrivească. Cumva, cândva am nimerit-o.

Pun farfuriile pe masă şi răstorn oala cu mămăligă lângă platoul destinat. Suspin adânc, iau o lingură şi strâng conştiincios mămăliguţa de pe masă. Umplu celelalte farfurii cu tocăniţă şi-i chem pe toţi: e gata masa! Am lacrimi în ochi, habar n-am de ce … 🙂

Cam asta a fost tocăniţa de cartofi cu cârnaţi de casă şi mămăliguţă. Epic…

_